Ştefan Bosie, care apare în diverse registre şi cărţi vechi ca medic veterinar din Craiova, vorbea, demult, despre demolarea vechii clădiri a primăriei oraşului
Amintindu-şi de moştenirea genetică a daco-romanilor, dar şi de vremurile năvălirilor, Ștefan Bosie afirma că „păstrăm o înclinaţie atavică pentru lucruri care ies cu totul din domeniul armoniei şi al construcţiei. Şi azi mai dăinuiesc în amintirea noastră zilele răsboiului, când mintea omului se frământă să găsească mijloacele cele mai iscusite pentru a face suportabilă o viaţă chinuită şi săracă. Ce nu făcea şi primea omul atunci?! Şi totuşi, în nevoia aceia stringentă, în goana pe care o ducea toată lumea dupe necesariile vieţei, ce val de ruină, ce psihoză a jafului şi a distrugerei! Treceau Ruşii, pustiind şi arzând totul în cale, veneau Românii să împle golurile, şi ruina continua mai departe. Doar necesităţile militare şi respectul de comandă cât mai erau în stare de a pune la contribuţie valorile. Încolo jaf şi ruină“.
„Noi însă dormim cu tricolorul supt cap“
Dându-şi seama că a ocolit uşor subiectul, autorul nostru îşi reaminteşte scopul scrierilor lui. „Nu mai văzusem Craiova din 1916. Reîntors de curând de la armată, am găsit intacte vechile obiceiuri de primitivă gospodărie, plus predilecţii, din ce în ce mai accentuate, pentru lustru şi bani. Pe cei bogaţi îi regăsesc mai bogaţi, iar nevoiaşi cari învârteau mici afaceri pe poliţe deschise la bănci, îi regăsesc bogaţi şi radioşi ca învingătorii la porţile cetăţei. Nu-i supărare: astea sunt consecinţele de pretutindeni ale zeului Marte. Numai cât răsboiul nu aduce numai rele. Contactul cu alte popoare, cu gospodăria şi civilizaţia lor, experienţele profesionale, toată acea şcoală mare pe care o face ori cine e chemat a îndeplini un rol în societate, trebuie să ne dea cât de cât şi o învăţătură. Aşa s’ar crede, şi aşa se petrece în realitate la alţii. Noi însă dormim cu tricolorul supt cap şi ne extaziem de progresele pe care le-a făcut România subt oblăduirea cutărui partid politic“.
Şi acum, iubite şi stimate cititor, ascultă şi judecă. „În oraşul Craiova, alături de frumoasele odoare de artă veche şi nouă, dăinuieşte de 400 şi mai bine de ani o casă, în care vechea primărie îşi avea instalate oficiile. Această casă era zidită de marea şi vechea familie a Bălăcenilor, care făcându-şi din ea loc de pământească odihnă, îi durase ziduri şi încheieturi de aşa fel ca să nu mai moară decât odată cu lumea. Revenit la Craiova, după invazia Neamţului, mă aşteptam să văd bătrâna casă clătinându-se şi întinzând mâini rugătoare după ajutorul care să-i oblojească rănile şi să-i lege la o laltă mădularele sfărâmate de inimic. Dar nu – Casa Bălăcenilor, mai feştelită puţin pe din afară, ca omul care îmbătrâneşte, se înălţa în mijlocul celorlalte tot mai mândră şi mai sigură de sine“.
„Sburau grinzile de stejar în aer“
Numai că, iată, „într’o zi, nu demult, în vechea casă a Bălăcenilor târnăcoape şi topoare se înteţesc harnic să fărâme zidurile peste care cei 400 de ani plus invazia Neamţului trecuseră fără să-i clintească nici un fir de tencuială. Sburau grinzile de stejar în aer, se prevăleau sgomotos la pământ pietrile, iar colbul şi nisipul umpleau văzduhul care o ploaie cernită strecurând în suflete tristeţea stejarului falnic, pe care-l abate la pământ securea nemiloasă a vremei. O vrednicie veche care murea sub mâna nevredniciei nouă“.
Adio, i-a spus Ștefan Bosie casei Bălăcenilor. „Craiova vechilor ctitorii de rugăciune, cultură şi artă se înăbuşe subt o edilitate geloasă de operele trecutului, care ar vrea ca tot ce e frumos şi mare să pornească dela dânsa, deşi a uitat până astăzi să dea unui oraş aşa de mare tramvai şi canale. Fii fericită, Românie, iar voi, Bălăceni, dormiţi în pace! Un azil şi o şcoală care să vă poarte numele în casa voastră zidită cu trudă şi vrednicie nu-şi avea loc, mai ales astăzi, când lumea e setoasă mai mult ca oricând după bogăţii şi plăceri. Pietrele însă, pe care voi le-aţi pus la temelia casei, vor trece în nouile clădiri pentru a strecura suflul vremurilor trecute de osârdie şi cinste“. Poate, îşi spunea Bosie, cineva se va învrednici să reclădească pe ruinele acelea un aşezământ care să le poarte numele, ştergând împietatea de atunci.
