Gabriel Coşoveanu, decanul Facultăţii de Litere din Craiova, în interviul acordat GdS, a vorbit şi despre stagiul de documentare pe care l-a efectuat la Princeton University (SUA), afirmând că un mare profesor universitar de acolo nu ar avea şanse să devină conferenţiar în România, deoarece structurarea universitară de la noi este diferită de cea din SUA sau Canada
– Domnule Coşoveanu, este adevărat că, elev fiind, aţi dorit să deveniţi inginer? Cum aţi ajuns la literatură, o chestiune de vocaţie sau o întâmplare?
– Influențat de mediu și de cel mai bun prieten la vremea respectivă, am acordat o atenție sporită cifrelor, am fost, după tipic, la olimpiade de matematică, absolvind o secție de electronică, una dintre cele trei existente în țară. Dar prima dragoste, pentru lectură și arte, în general, nu s-a stins niciodată, și, cu aportul inestimabil al profesoarei de engleză, am luat decizia, prin clasa a XII-a, să dau examen la solicitata Filologie. Aspect explicabil, de altminteri, fără vreun rapel psihanalitic: la sfârșitul ciclului primar, citisem, spre mirarea bibliotecarei școlii, de vreo trei ori tot fondul de cărți.
– L-aţi avut conducător ştiinţific al tezei de doctorat pe renumitul Al. Piru. Cu ce v-a impresionat regretatul critic, ce învăţături, dacă putem spune aşa, v-a transmis?
– Am susținut examenul de admitere de doctorat la București, nutrind chiar gândul, încurajat fiind, desigur, de profesorul Piru, om influent și percutant, de a părăsi Craiova pentru Universitatea din Capitală. Conducătorul a murit, fără să întrebe pe nimeni. În timpul stagiului doctoral, am fost preluat de Eugen Negrici, am rămas aici. Interesant este că și Eugen Negrici a fost doctorandul lui Alexandru Piru, și ce am reținut, pe filiera aceasta, se rotește în jurul noțiunilor de seriozitate, acribie, o anumită severitate de ordin moral în evaluarea oamenilor și necesitatea racordării la social, cu umorul și servituțile aferente.
Momentul adevărului în învățământ – când profesorul va fi plătit decent
– De câţiva ani, ocupaţi scaunul de decan al Facultăţii de Litere din Craiova, ocupat pe vremuri, printre alţii, şi de Al. Piru… Cu ce neajunsuri vă confruntaţi în prezent, ca decan?
– Orice post administrativ bugetat de stat depinde, ca apertură a mișcărilor strategice permise prin lege, de fondurile ce ar trebui alocate normal, și nu în proporții variabile, care nu depășesc, oricum, jumătate din necesar. Or, dacă statul ajungea să-și pună în practică ce presupune decretarea învățământului drept prioritate națională, atunci ne puteam gândi la câteva măsuri la care visasem mai demult, legate de restaurarea statutului, adică a respectabilității cadrului didactic într-o societate tot mai disprețuitoare de învățătură. Nu resimți un entuziasm din cale-afară, de pildă, când vrei să acorzi niște prime truditorilor din instituție și constați că nu ai pârghiile necesare legale pentru asta. Momentul adevărului în învățământul nostru va veni atunci când profesorul va fi plătit decent, va fi motivat într-adevăr, cu tot ce derivă din comportamentul unui om care se știe important în societate.
– Din stagiul de documentare de la Princeton University (SUA) aţi aplicat ceva şi la Facultatea de Litere de la Craiova?
– Destul de puține lucruri de la noi seamănă, din păcate, cu structurarea universitară din Statele Unite sau din Canada. Cu riscul de a mi se atribui o viziune reducționistă, de finanțist obsedat, voi spune că aproape totul începe de la modul în care este remunerat profesorul. Condițiile sale de viață și respectul în comunitate, respect indus de stat, desigur – și când te gândești că vorbim de o guvernare câtuși de puțin idealistă, câtă vreme americanii au pragmatismul ca doctrină de stat! – sunt mai greu imaginabile aici, unde grija acută de mâine nu are cum să facă cine ce știe casă bună cu tihna pe care o impune o cercetare serioasă. Ce am văzut acolo am elogiat în permanență, zicându-mi ceva de genul à bon entendeur, salut!, pentru că aspectul implementării nu depinde de mine: alertețe, nelegarea performanței științifice de vârstă, grile de avansare nuanțate. Un mare profesor de la Princeton nu prea ar avea șanse să devină conferențiar în România. Dar e adevărat că pregătirea este impecabilă, reflecția e zilnică, nu în salturi sau sub presiune, măcar pentru motivul că studentul poate să întrebe orice, oricând. Asta am încercat să transmit din experiențele mele de peste Ocean, că suntem priviți și ascultați, ca profesori, mult mai atent decât ne închipuim noi de către tineri. Iar un tânăr dezamăgit de reacția profesorului, care poate fi prea grăbită, superficială, arogantă ș.a.m.d., e un tânăr aproape pierdut psihologic.
Filiala Uniunii Scriitorilor din Craiova nu are un sediu adecvat
– Sunteţi preşedintele Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, o filială care se confruntă cu destule probleme, printre care şi lipsa unui spaţiu adecvat. Aţi întreprins demersuri pentru a soluţiona această problemă?
– Fără să-mi imaginez că efortul e vizibil, și pentru că firii mele nu-i plac stridențele, nu am renunțat nici o clipă, în al doilea mandat, să caut o cale de a plasa Filiala într-un sediu care să rimeze cu anvergura activității specifice, una de importanță capitală pentru cartea de vizită a Olteniei. Mai multe ipoteze de mutare au căzut din rațiuni tot financiare, alte tentative au avut premise frumoase și dezvoltări, din nefericire, precare. Poate ar fi trebuit să fiu mai insistent, sau mai pisălog, lucruri care, încă o dată, țin de un anumit profil, ca să-i zic așa, psiho-somatic. Sper să rezolv asta, cât de curând, cu sprijinul Primăriei Craiova, cu care am mai colaborat și niciodată nu m-am putut plânge de calitatea și consecințele dialogului.
– Filiala Uniunii Scriitorilor din Bănie, pare a fi într-un fel de con de umbră, sau cel puţin aşa susţin unii membri. Cum comentaţi?
– Fiecare membru al Filialei e liber, evident, să emită ce părere dorește. Ar fi problema, destul de spinoasă, de a argumenta ce afirmi prin actul, atât de oltenesc, al cârcotelii. Filiala a crescut numeric, dar, categoric, nu ne putem compara cu cei din Cluj sau Iași. Un număr mai mare de membri, din orașe cu dinamici diferite, incumbă diferențe clare în privința vizibilității. Nu discut aici despre talente, pentru că, la acest capitol, Oltenia nu stă rău deloc. În treacăt fie zis, când premiile filialei au ajuns, în ultimii ani, să fie mai mari (și mai multe), prin atragerea de sponsorizări din ce în ce mai consistente, decât ale altor filiale, scriitorii nu au mai comentat, decât poate cei nepremiați.
– Pe vremuri, existau în Craiova multe cenacluri, se organizau întâlniri cu scriitori importanţi ş.a.m.d. Când s-ar putea vorbi de o renaştere a vieţii literare în Bănie?
– Viața literară s-a modificat și ea, după cum multe aspecte din societatea românească nu se regăsesc azi la cotele de odinioară. Asta nu înseamnă nici că suntem nostalgici, nici că dăm vina pe neantul valah pentru a justifica lipsa densității unor acțiuni culturale. Dar eu aș zice să ne amintim, totuși, de lansări „grele“ de carte la Craiova, cu prezența unor autori precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Varujan Vosganian și destui alții, cu titluri care au făcut, deja, istorie. Iarăși, cărțile membrilor filialei s-au bucurat de reverberațiile cuvenite. S-a scris despre ei, am scris eu însumi, din solidaritate sau prețuire. Statura lor creatoare e reflectată, de ceva ani, într-o emisiune specială de la Radio Oltenia, „Scriitorii de lângă noi“. Nu, la Craiova nu a stagnat nicicând freamătul cultural, decât că oamenii văd mai ales zbaterea sonoră de la televizor. Nici nu-i poți acuza.
– Ce cărţi are în lucru scriitorul Gabriel Coşoveanu? Cu ce ne veţi surprinde?
– Mă gândesc de ceva timp la o carte despre generația ’27, despre moștenirea lui Nae Ionescu, în speță despre nepătrunsele căi ale scenariului paideic. Întotdeauna m-a fascinat relația maestru-discipol, cum se ajunge la paricidul simbolic, cum s-au legat ecuații de tip Nae Ionescu – Mihail Sebastian ori Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu și altele de același tip instructiv.
Nici un provincial nu porneşte cu handicap
– Cum s-au promovat valorile literare ale Craiovei în Grecia, acolo unde, la sfârşitul lunii trecute, aţi participat la proiectul „Turnirul poeţilor“?
– Într-adevăr, la Muntele Olimp, mai precis, la poalele lui, în Leptokaria, s-a petrecut, în premieră, un eveniment, unul veritabil, un turnir al poeților, sub forma confruntării a două echipe, una craioveană, cealaltă bucureșteană, urmând ca, la a doua ediție, care se va desfășura tot într-un loc încărcat de tradiție poeticească, echipa câștigătoare să provoace la concurs o altă filială a Uniunii Scriitorilor din România. Juriul, alcătuit din Nicolae Manolescu, în calitate de președinte, și din Neculai Onțanu (membru de onoare), Dan Cristea și Gabriel Coșoveanu, a desemnat, după trei runde de jurizare, echipa craioveană drept câștigătoare. Iată că prestația noastră, pe fondul condiției preliminare de a fi prezentate doar creații inedite, s-a impus, dovadă că nici un provincial nu pornește cu handicap, ceea ce mi se pare încurajator. Întreaga delegație românească a avut, pe un traseu care a inclus, între altele, la Thessaloniki, o animată dezbatere despre dialogul eleno-român actual pe axe culturale, posibilitatea să dea seama despre faptul că simțul poetic nu dispare nici în vremuri de restriște.
