Intrat în cel de-al 66-lea an de existenţă, menestrelul şi actorul Tudor Gheorghe a răspuns pentru GdS la câteva întrebări legate de preocupările sale artistice.
– După absolvirea IATC-ului (1966), aţi fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova, iar de atunci şi până în prezent aţi interpretat sute de roluri în sute de spectacole. Care sunt rolul şi spectacolul care v-au plăcut cel mai mult şi de ce?
– Tu mă întrebi acum pe mine aşa cum chestionează unii pe părinţii cu mai mulţi copii: aveţi şase copii, care vă place mai mult? Ce ar putea să zică un părinte despre copiii lui? Fiecare are frumuseţea lui, fiecare are nebunia lui.
„Întâlnirea cu Valeriu Moisescu a fost foarte importantă pentru mine“
– Totuşi, câteva roluri v-au rămas la suflet.
– Aşa este, sunt câteva roluri care au însemnat ceva pentru mine, pentru cariera mea de actor din mai multe motive, printre care și din punctul de vedere al spectacolului propriu-zis. Un asemenea spectacol, unul mai ciudat într-un fel, şi care m-a marcat, este „D-ale Carnavalului“, premiera fiind în 1969. Întâlnirea cu Valeriu Moisescu, regizorul acestui spectacol, a fost foarte importantă pentru mine. Am interpretat rolul „Catindatului“. Am jucat atunci un alt fel de Caragiale. Nu mai jucam personajul cunoscut din Caragiale, ci jucam, de fapt, Blaga în Caragiale! Aşa stabilisem cu regizorul Moisescu. Cum spuneam, a fost un spectacol aparte, altfel făcut. „Catindatul“ era un tip foarte trist. Pornind de aici, aş adăuga că lumea lui Caragiale era o lume de amestecătură, de oameni, de români. Cum să-ţi explic? De pildă, când au venit popoarele barbare peste locuitorii din această zonă a ţării noastre, cei mai geţi s-au ridicat pe vârfuri de munte şi au devenit dacii liberi. Au venit romanii, iar cei mai daci s-au ridicat pe vârfuri de munte. Au plecat romanii, dacii au coborât şi au făcut poporul român. După aceea, când au venit turcii, cei mai români s-au refugiat iarăşi pe vârfuri de munte şi au stat acolo până au plecat turcii. Au venit ruşii, iar cei mai români au… Şi uite aşa s-a scris istoria poporului nostru. Asta-i lumea noastră, a celor care s-au amestecat de fiecare dată. „Catindatul“ face parte din lumea celor care ar fi vrut şi el să urce sus, dar l-au tot tras alţii de picioare. Ba nenea Iancu, ba ăia, ba ăilalţi şi a rămas amestecat în lumea asta. În acest spectacol din 1969 de la Naţionalul din Craiova a fost foarte interesant punctul de vedere al regizorului Moisescu, dar şi maniera de lucru a acestui mare regizor.
– Ce alte roluri ale dumneavoastră ar mai fi de reamintit?
– Într-adevăr, şi alte roluri de-ale mele m-au marcat, mi-au plăcut, cum ar fi cele din spectacolele: „Un om = un om“ de Bertolt Brecht (rolul Galy Gay), „A treia ţeapă“ a lui Sorescu – un spectacol excepţional, în regia lui Mircea Cornişteanu, „Unchiul Vanea“ (în care am avut rolul „Astrov“), „Azilul de noapte“ (am fost „Baronul“), „Richard al II-lea“… Am citat doar câteva.
– Ce rol a avut regizorul Silviu Purcărete în cariera dumneavoastră de actor? Ce alt regizor, cu care aţi lucrat, v-a impresionat?
– Repet, Valeriu Moisescu a fost cel care, într-un fel, mi-a deschis ochii către teatru. Eu ştiam despre ce este vorba, dar aveam nevoie de un pedagog. Ca o paranteză: Silviu Purcărete i-a fost elev lui Valeriu Moisescu! Sigur, prezenţa lui Purcărete în Teatrul Naţional din Craiova a însemnat foarte mult, dar Silviu Purcărete nu este regizorul care să lucreze cu actorul.
– Lucrează cu ECHIPA!
– Da. Purcărete vede spectacolul în ansamblul lui, dă o indicaţie, iar dacă tu eşti actor de calitate nu mai este nevoie ca regizorul să-ţi explice de cinci ori. Dacă este cazul să-ţi explice de cinci ori, Purcărete îţi taie replicile! Şi găseşte el un tablou, o imagine care să sublinieze tot ceea ce vrea el… Fără doar şi poate, Purcărete este un mare regizor, dar trebuie să fii în mâna lui ACTOR.
„Menestrelul Tudor Gheorghe este mai cunoscut decât actorul“
– Prin recitalurile dumneavoastră speciale şi inedite de cântăreţ şi compozitor în acelaşi timp aţi devenit, încă dinainte de evenimentele din decembrie 1989, un brand al Craiovei. Vă simţiţi mai realizat artistic ca menestrel sau ca actor?
– Din punct de vedere al popularităţii şi al impactului către lume, este clar că menestrelul este mai cunoscut decât actorul. Eu aş fi putut, ca actor, să fac carieră în Bucureşti, dar am preferat să stau în Craiova. De obicei, marii actori din provincie nu au fost luaţi în seamă foarte tare. În Bucureşti este presă multă (televiziuni, radiouri, ziare), cronicari, adică altă publicitate faţă de provincie. Îţi pot da nume de actori excepţionali din provincie, dar care nu s-au bucurat de faima unor actori mediocri din Bucureşti, „faimă“ creată mai mult de presă. Aş lua exemplul unui actor din provincie, Dorel Vişan, din Cluj. Dorel a avut şansa filmului şi astfel a fost cunoscut. Dacă ar fi rămas doar un actor – excepţional însă – la Cluj, nu s-ar fi ştiut de el. Ce şansă ar fi avut acest mare şi extraordinar actor craiovean, Ilie Gheorghe, dacă rămânea actor de teatru la Craiova şi nu avea şansa atâtor roluri făcute excepţional în regia lui Silviu Purcărete nu numai la Craiova şi Sibiu, dar şi în străinătate. Şi aş avea multe asemenea exemple. Revenind la subiect, spun că eu am avut şansa de a ieşi din tiparele actorului şi a face altceva în aşa fel încât să atrag atenţia asupra mea.
– Aţi identificat astăzi, în epoca manelelor şi a kitschurilor de tot felul, vreun tânăr care ar putea să vă calce, cât de cât, pe urme? Sau este ca şi cum l-aş întreba pe Ilie Balaci dacă a descoperit un…Balaci II?!
– Ilie Balaci ar putea să găsească un tânăr jucător şi care ar putea să-i calce pe urme. Există această probabilitate, deoarece tinerii sunt talentaţi. În cazul meu, nu se mai poate. Este altă situaţie decât în fotbal, în sport. De ce? La mine a dispărut sursa care m-a inventat şi m-a sensibilizat, folclorul autentic. Nu mai există.
– Există totuşi folclorul vechi!
– Da, există, dar nu mai interesează pe nimeni. Cine-l mai urmăreşte, asta-i problema. Fac o paranteză: la Festivalul „Maria Tănase“, al cărui preşedinte de juriu voi fi din nou, am inclus o chestiune obligatorie pentru cei care concurează, anume ca ei să aibă în repertoriu minimum cinci cântece ale interpreţilor celebri din zona României pe care o reprezintă în concurs, nume celebre ale folclorului de altădată. Revenind la întrebarea ta: în cazul meu nu se mai poate, deoarece cel care, ipotetic, vine după mine ar trebui să îndeplinească minimum cinci condiţii. Prima: să fie născut la ţară. La mine la ţară s-a făcut asfalt – asta-i bine, dar în localităţile de la „ţara“ actuală nu mai este folclorul autentic al strămoşilor, ci doar făcături ş.a.m.d. A două condiţie: trebuie să fi ascultat de mititel muzică populară adevărată, condiţie care iarăşi nu mai este posibilă în această epocă. Trei: acest ipotetic tânăr trebuie să fie absolventul unui institut de teatru ca să ştie să pună în valoare ceea ce a învăţat, apoi să studieze la Institutul de Folclor – aşa cum am făcut şi eu. Numai aşa ar putea să intre în profunzimea cântecului popular. În plus de aceste condiţii, mai trebuie ca măicuţa lui să-i fi dat un strop de glas, iar el să aibă o putere de muncă şi o voinţă extraordinare ca să-şi transforme acel miculuţ glas într-o voce.
– Care-i programul dumneavoastră zilnic?
– La ora 6.00 este deşteptarea. Lucrez până pe la ora 7.30 – 8.00, adică repet textele, scriu. Urmează un program de gimnastică în casă, mai merg şi cu bicicleta prin Parcul „Romanescu“, după care mă apuc de impostaţii vocale. Restul zilei? Mă plimb, mă uit la televizor, mai înjur la un meci de fotbal…
„Mititelu nu-i vinovat“
– Apropo de fotbal: un alt brand al Craiovei, Universitatea Craiova (echipa de fotbal), a dispărut. Cum comentaţi?
– Nu-i vinovat Adrian Mititelu de această dispariţie. De fapt, am înţeles că ar fi vorba de o excludere temporară. Repet, Mititelu nu-i de vină! Vă explic şi de ce am această părere. Dacă aceşti doi boşi din fotbalul românesc, Mircea Sandu, preşedintele FRF, şi Mitică Dragomir, preşedintele LPF, ultimul şi oltean, ar fi ţinut la acest brand al României, nu numai al Craiovei, ar fi trebuit să vorbească între ei despre situaţia Ştiinţei. „Bă Sandule, Mititelu ăsta e nepriceput în fotbal, are şi gură mare, dar noi nu ne putem permite ca o echipă de fotbal, precum Universitatea Craiova, prima semifinalistă din România în cupele europene, să dispară. Nu ne permite fotbalul românesc să renunţăm la un brand precum Ştiinţa!“, cam aşa trebuia să discute Dragomir cu Sandu despre Craiova. Apoi, să-l fi chemat pe Mititelu la Bucureşti şi să-l fi tras de urechi: „Bă băiatule, fii atent, tu faci ce vrei, dar noi nu renunţăm la un brand precum Universitatea Craiova!“.
– Cei doi şefi ai fotbalului românesc l-au atenţionat verbal şi în scris pe Mititelu că încalcă anumite prevederi din statutul FRF, iar excluderea temporară a Universităţii din competiţiile organizate de federaţie a fost decisă de Comitetul Executiv al FRF.
– Înţeleg… Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Mititelu este vinovat. Eu nu cunosc statutul FRF/LPF. Nu vreau să fac acuzaţii gratuite, dar zic că Universitatea Craiova nu trebuia exclusă din fotbal. Că-i Mititelu vinovat, că-s alţii, nu ştiu. Poate justiţia va lămuri cazul acesta al Ştiinţei, care a întristat o Oltenie întreagă, şi nu numai! Se răsucesc în mormânt Oblemenco şi Deselnicu de această dramă.
„Sunt preşedintele unei organizaţii «subversive» a oltenilor de pretutindeni“
– Când v-am solicitat acest interviu, la mijlocul lunii august, mi-aţi spus că plecaţi la Reşiţa pentru a „omagia“ evenimentul de la 23 august! N-am înţeles prea bine despre ce este vorba, decriptaţi-mi acest eveniment.
– De 1 Mai şi 23 August, eu merg într-un centru muncitoresc precum Reşiţa, deoarece acolo am pus bazele unei organizaţii „subversive“ a oltenilor de pretudindeni. De ce Reşiţa şi nu Craiova? Simplu: aşa ceva se face în afara Olteniei, deoarece acolo se pot „racola“ personalităţi din zonă pe care-i facem olteni! De pildă, l-am făcut oltean pe fostul mare boxer Feri Vaştag, pe fostul antrenor al handbaliştilor de la UCM Reşiţa, Omar Aihan…
– Le-aţi dat paşaport de oltean?
– Nu. Noi le-am dat certificat de oltean! Şi procedura de acordare nu e chiar simplă. Trebuie ca persoana care ar urma să intre în acest club select de olteni să aibă cel puţin două recomandări. Când am decis să-l facem oltean pe antrenorul Omar Aihan, cel care a câştigat Cupa Challenge cu Reşiţa, l-am întrebat pe Adrian Păunescu: „Merită? Vrednic este?!“. Iar marele poet l-a recomandat.
– De când fiinţează această organizaţie „subversivă“ şi cine o conduce?
– De vreo patru ani, iar eu sunt preşedinte, ajutat de trei vicepreşedinţi, toţi olteni: Ciobanu (originar din Vişina), Şandru (Orodel) şi Adi Popescu (din Sineşti). Sunt oameni extraordinari, iar întâlnirile noastre sunt extraordinare. În aceşti ani, am tot adunat olteni la organizaţie… Am umplut Banatul de olteni! Noi trebui să „cucerim“, încet-încet, toate zonele geografice ale României, să ne extindem. Noi nu vrem să facem din Oltenia un fel de Ţinut Secuiesc, o chestie mică, ci noi trebuie să „cucerim“… România!
– Aţi cântat sau defilat de 23 August?
– Nu. Ne întâlnim de 1 Mai şi 23 August, avem sediu, ascultăm numai muzică patriotică, avem steaguri. Este o chestie selectă, cu oameni de calitate.
– În această toamnă, pe 31 octombrie şi 28 noiembrie, veţi susţine în Bănie un nou concert, „Vremea Nemâniei“, dedicat prietenului dumneavoastră, regretatul poet Grigore Vieru. Pe când unul dedicat în totalitate lui Marin Sorescu?
– În privinţa lui Sorescu, sunt obligat să te corectez. Unul dintre primele spectacole făcute de mine se chema „Cântece cu zgoande“. Erau cântece populare româneşti cântate numai cu cobza şi poemele lui Marin Sorescu din „La Lilieci“. După Macedonski, al doilea poet care m-a preocupat a fost Marin Sorescu. Totodată, poemele lui Sorescu le-am mai risipit prin diverse spectacole de-ale mele. La Radio Craiova am făcut o emisiune, „Soresciana“, în totalitate dedicată lui Marin Sorescu, adică Sorescu este peste tot, cum se zice. Oricum, am în mintea mea un spectacol special, în viitor, dedicat lui Marin Sorescu.
„Eu n-am trăit ca să cânt, ci ca să educ”
– Aş vrea să revenim şi să stăruim asupra spectacolului „Vremea Nemâniei“…
– Premiera absolută a acestuia va fi pe 3 octombrie, chiar în satul unde s-a născut Vieru, Perenita (Republica Moldova), apoi spectacolul îl voi mai susţine la Bălţi, Chişinău şi Cahul. Orchestra, dirijată de Marius Hristescu (Craiova), va fi însă alcătuită din muzicanţi basarabeni, de la Orchestra „Arkadia“ din Chişinău. La premiera de la Perenita voi avea şi un grup de „suporteri“ din Izbiceni, olteni de suflet, însoţiţi de primarul din Izbiceni, sat în care există Centrul Cultural „Tudor Gheorghe“.
Eu mă ţin de promisiuni. Nimic nu este întâmplător în evoluţia spectacolelor mele, a programului meu cultural, iar oamenii o să-şi dea seama mai târziu despre ceea ce am gândit şi făcut. Totul este programat. Am rezolvat, într-un fel şi benefic pentru generaţia de astăzi, zic eu, muzica populară în perioada interbelică: patru discuri de folclor, plus „Mahalaua, mon amor“. Am făcut şi muzică interbelică – muzică uşoară: trei discuri, trei spectacole, ultimul fiind Jean Moscopol, disc care este în curs de apariţie.
– De ce nu se găsesc discuri cu Tudor Gheorghe?
– Discurile mele, într-adevăr, nu se mai găsesc deoarece, în mod special, s-a oprit totul. Anunţ însă iubitorii de artă autentică faptul că, începând din această toamnă, va fi un program foarte special. O să apară pe suite şi pe serii. Programul meu cultural continuă. E foarte important şi ceea ce am făcut. Cele cinci spectacole cu „Taina cuvintelor“, de exemplu, cuprind evoluţia limbii române, prin poezie, de la începuturi până astăzi. Asta înseamnă cinci discuri, un ciclu de compact discuri în slujba profesorului de limba română. Aş adăuga „Anotimpurile poeziei române“, adică „Simfonicele“, pe urmă obsesiile speciale. „Copilăria“, cu acel spectacol frumos, „Diligenţa cu păpuşi“ şi „Poezia închisorilor comuniste“, cu „Iisus în celulă“. După aceea, aş aminti programul meu în privinţa unor poeţi reprezentativi… Şi asta, în contextul perioadei actuale în care junimea română este debusolată de arta poetică. Nu prea mai înţeleg ei multe astăzi. Unii dintre ei cred că Puya, băiatul care cântă hip-hop, ar fi poet?! Mai sunt însă câţiva prin ţara asta care sunt altfel! Şi atunci, ca această junime dezorientată să poată avea şi alte repere, eu am ales poezia lui Mircea Micu şi am făcut un spectacol special. Urmează în această toamnă, aşa cum spuneam, „Vremea Nemâniei“, un spectacol dedicat poeziei lui Grigore Vieru. Nu mă opresc aici. Voi face spectacole din poezia lui Romulus Vulpescu, Adrian Păunescu şi Nichita Stănescu. Cu alte cuvinte, acest program cultural este foarte important… Eu n-am trăit ca să cânt, ci ca să educ, să las în urma mea, practic, un manual de cultură şi civilizaţie românească. Astea-s preocupările artistului Tudor Gheorghe în cel de-al 66-lea an de viaţă (Tudor Gheorghe este născut pe 1 august 1945 -n.r.).
„Tudor Gheorghe,
un mare poet
care se ignoră“
– De ce n-aţi cântat la nunţi? Probabil aţi fi fost acum cel mai mare bogătaş al Craiovei!
– N-am cântat în viaţa mea la nunţi şi nu o voi face vreodată în această viaţă. De ce? N-am ştiut să cânt la nunţi! E şi ăsta un talent, o artă. Repet, eu însă n-aş putea să cânt la nuntă. Cum ar fi ca eu să cânt, iar ei, nuntaşii, să bea?! Eu sunt învăţat să stau pe scenă, iar lumea să se uite şi să asculte înmărmurită. La mine nu mişcă nimeni în sală. Cum să merg la nuntă, să-i văd pe ăia că se fâţâie prin faţa mea?! Exclus.
– Aveţi doi scriitori în familie: soţia, actriţa Georgeta Luchian-Tudor, şi tatăl, Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, au publicat cărţi. Pe când una semnată de artistul Tudor Gheorghe?
– „În umbra menestrelului“ este o carte scrisă de mine şi de Mircea Pospai despre… Tudor Gheorghe. Este un volum foarte interesant, cuprinzând interviurile mele acordate lui Pospai la Radio Oltenia, timp de trei ani. Acolo este povestea vieţii mele de la… origini şi până în prezent.
– Aţi ţinut un jurnal?
– Da, am ţinut un jurnal, dar sporadic. Apropo de întrebarea cu scrisul: nu mi-a ajuns vremea să şi public. Că de scris am… scris. Adrian Păunescu, publicându-mi o pagină în Flacăra, spunea la un moment dat cam aşa: „Tudor Gheorghe, un mare poet care se ignoră“. E drept că poeziile mele încă n-au văzut lumina tiparului. Ele au ieşit spre public sub o altă formă, în spectacole. De pildă, toate versurile din spectacolul „Mie-mi pasă“ („Degeaba“, cum se numeşte el acum) sunt scrise de mine. Şi aş putea mâine să le public, dar nu o fac, deocamdată… Am fost întrebat de ce nu le public. Păi, menestrelul Tudor Gheorghe, degustătorul de poezie română şi tălmăcitorul de poezie română, a călcat în picioare poetul Tudor Gheorghe. Şi orgoliul din mine, deoarece am considerat că trebuie să pun în valoare marea poezie română înainte de a o pune pe a mea.
– Şi când totuşi o să publicaţi poeziile?
– Mai târziu… Când n-o să mai am energia şi forţa necesare să fac un spectacol de două ore pe scenă, mă voi retrage liniştit, la Podari, şi voi scoate carte după carte pentru că am, slavă Domnului, ce să public. Veţi fi surprinşi şi de romanele mele!
– De ce cunoscutul menestrel şi actor român Tudor Gheorghe nu predă la Facultatea de Teatru din Craiova? Din lipsă de timp sau altele ar fi motivele?
– N-am nici timp şi, vorba lui Ştefan Iordache, „bă, nu prea ştiu eu cum e cu teatrul ăsta, darămite să-i mai nenorocesc şi pe alţii!“.
– Fiul dumneavoastră, Adrian Tudor, vă urmează cariera?
– Adrian nu-mi călcă pe urme şi nu-mi pare rău. El se ocupă cu altceva şi bine face.
