Cunoscutul pictor oltean, un boem al Craiovei, a spus, oarecum ironic, că atunci când vinurile sunt vechi trece pe abstract
La cei 56 de ani împliniţi astăzi, pictorul Iulian Segărceanu a vorbit pentru GdS despre Branişte, locul cel mai frumos şi relaxant din universul său artistic, şi despre patimile actului de creaţie.
– Unii vă consideră nonconformist în viaţa de zi cu zi, dar şi ca pictor. Cum vă catalogaţi dumneavoastră?
– În primul rând, cred că sunt ultimul boem al Craiovei.
– Nu ultimul boier?!
– Nu. Aş vrea să fiu şi boier! Sunt nonconformist deoarece eu nu mă încadrez în nici un stil. Stilul meu este actul artistic, trăirea clipei, adică creaţia. Asta-i părerea mea despre… mine.
– Care-i părerea criticilor despre pictorul Segărceanu?
– Unii mă consideră nonconformist, alţii zic că sunt un pic expresionist. M-am dus şi eu un pic către modern, dar nu că am vrut, ci că aşa îmi cere mie sufletul.
– Acum, la 56 de ani, vă consideraţi un pictor împlinit sau pictura dumneavoastră încă este, într-un fel, o lucrare neterminată?
– Nu, pictura nu se termină niciodată… De altfel, în momentul în care ai pus mâna pe pensulă te consideri pictor, dar este greu să ajungi artist, să devii cu adevărat artist. De ce? Tot timpul trebuie să cauţi… Ştiţi cum spunea Picasso? L-a întrebat cineva pe Picasso cum de reuşeşte să realizeze pictura… Şi Picasso i-a răspuns: Eu nu caut, eu găsesc!
– Şi dumneavoastră ce aţi găsit în viaţa de la Branişte, acolo unde lucraţi majoritatea timpului?
– Aici sunt născut. Curtea casei mele este un atelier în aer liber, „Şcoala de la Branişte“, dacă aş putea s-o numesc aşa.
– Şi când va fi, cu adevărat, „Şcoala de la Branişte“?
– M-am gândit şi la asta, la o tabără de creaţie. Am posibilităţi de a caza vreo zece pictori în casa mea.
– Presupun că Branişte este cel mai frumos şi relaxant loc din lumea lui Iulică Segărceanu!
– Da. Branişte înseamnă pădure rară. Este un sat vechi, cu o mănăstire deosebită, foarte veche, „Jitianu“, ctitorie a lui Neagoe Basarab, pe la anul 1600. De fapt, ea este reconstruită pe ruinele unei mănăstiri din lemn, care l-a avut ctitor pe Mircea cel Bătrân.
„Ce m-a învăţat pictorul Ilie Marineanu este valabil şi acum“
– V-aţi născut în acest loc mirific, cum numiţi dumneavoastră satul Branişte, cu harul şi darul exprimării pe şevalet a trăirilor lăuntrice, iar aceste calităţi native v-au fost şlefuite şi perfecţionate de primul dumneavoastră profesor, pictorul Ilie Marineanu. Ce s-a întâmplat mai departe în cariera lui Iulian Segărceanu?
– Păi, e foarte simplu să răspund la această întrebare privind cariera mea de pictor: ce m-a învăţat Ilie Marineanu este valabil şi acum! El a fost un profesor excelent. Şi mulţi pictori, atunci când sunt intervievaţi, amintesc că primii paşi în pictură i-au făcut datorită lecţiilor regretatului profesor-pictor Ilie Marineanu.
– În urmă cu mulţi ani (1985), intervievându-l pe Sabin Bălaşa, acesta mi-a spus că printre oamenii minunaţi care au jucat un rol foarte important în dezvoltarea sa ca pictor s-a numărat şi omul de cultură Ilie Marineanu.
– Înţeleg… Mai sunt şi alte nume de artişti asupra cărora profesorul Ilie Marineanu a avut un rol deosebit de important: Aurel Bulacu, Nicolae Alexi (ambii ajunşi profesori universitari la Academia de Arte), sculptorul Marian Zidaru, Mircea Dup Darie şi alţii pe care acum nu mi-i amintesc. Şi regretatul Ion Bitzan, fost profesor, îl amintea întotdeauna pe Ilie Marineanu ca pe un om care l-a învăţat cam totul. Ei, nu chiar totul…
– ABC-ul picturii!
– Alfabetul picturii, cum spune Alexi. Ce se întâmplă? Un artist este ca un aviator. Dacă nu te perfecţionezi tot timpul sau nu eşti în pas cu creaţiile din ţară şi de dincolo, cam stai pe loc. Deci, trebuie să fii cât de cât în pas cu ceea se se petrece şi în afară. Nu să faci ce fac ei, dar să ai cunoştinţe foarte clare.
„Am vrut să mă fac merceolog“
– Cochetaţi cu pictura abstractă şi cu… vinurile vechi?!
– Cochetez şi cu una, şi cu alta. De obicei, când vinurile sunt vechi, trec pe abstract!
– Care ar mai fi alte tentaţii în viaţa pictorului Iulică Segărceanu?
– Nu ştiu ce să zic… Eu nu am, aşa, nişte chestii deosebite faţă de alţii. Îmi place să colind lumea. În acest sfârşit de august, după mulţi ani, am fost în Deltă, unde am şi pictat… Altceva? Îmi place să merg cu motoreta! Cu alte cuvinte, lucruri banale.
– Am citit că aţi vrut să vă faceţi merceolog, este adevărat?
– Da. Copil fiind, aveam un vecin merceolog, care umbla toată ziua după marfă. Şi eu credeam că se duce după marfă pe la Baia Mare, Bârlad ş.a.m.d. Da’ de unde, el se ducea la depozitele de la marginea Craiovei. În mintea mea de atunci era că această meserie este cea mai frumoasă deoarece te plimbi în toată ţara cu maşina. Eram mic…
– Maşină n-aveţi?
– Nu. Am avut, dar am transformat-o, la un moment dat, în… bar, la mine în curte la Branişte! Deschideam portbagajul maşinii şi luam de acolo „energizantele“…
„Dacă nu pictezi cu sufletul, eşti fals“
– Iulică, omul plin de umor în viaţa de zi cu zi, pare grav în faţa şevaletului. Cum se transformă ironia în pictură?
– Explicaţia este una foarte sinceră: pictorii pictează cu sufletul! Dacă nu pictezi cu sufletul, eşti fals… Probabil că în interiorul meu sunt altfel decât pictura mea. Sunt mari comici ai lumii care nu au zâmbit aproape niciodată. Şi invers: au fost actori care zâmbeau pe scenă, dar în viaţa de zi cu zi erau foarte serioşi, sobri, cum a fost Louis de Funes.
– Cum este breasla pictorilor din Craiova: unită, dezbinată, invidioasă?
– Nu este invidioasă. Sunt foarte mulţi tineri pe care, sincer să fiu, nu-i prea cunosc. Îi salut, dar nu am văzut ce fac. Sau, la unii, am văzut foarte puţin, needificator. Eu am rămas prieten tot cu cei din vechea gardă, cu „bătrânii“ noştri din Bănie, cei pe care i-am cunoscut în urmă cu aproape 40 de ani. Erau şi ei pe atunci tineri, ne uitam la ei, la şevaletele lor, la… bărbile lor. Era frumos… A trecut însă acea epocă, romantică, aş zice.
– Cum este acum?
– Nu spun că este o epocă foarte grea, ci afirm că este foarte ciudată. Nu ştii de unde să începi şi ce să faci. Mă refer la pictori, nu spun de alţii. Că, de exemplu, arhitecţii îşi câştigă pâinea mai uşor decât noi. Cel mai greu se descurcă acum pictorii şi sculptorii.
„Eu vând şi în criză foarte bine“
– Chiar, cum vă descurcaţi cu câştigarea pâinii, mai ales că nu mai aveţi serviciu?
– Până la revoluţie am avut serviciu, am fost pictor decorator. Pictam vitrine şi făceam decoraţiuni interioare. După revoluţie, am renunţat, am vrut să fiu şi eu liber. Oricum, eu toată viaţa am fost liber. De aceea am spus că sunt boem. De mult am vrut să fiu liber… Libertatea se plăteşte însă cam scump.
– Adică?
– Atunci când eşti liber, trebuie să munceşti de trei-patru ori mai mult decât un angajat. Un profesor de desen merge la şcoală, îşi face orele şi apoi e liber. Un pictor, care nu are serviciu, trebuie să supravieţuiască.
– Şi cum supravieţuieşte pictorul liber şi fără serviciu, Iulică Segărceanu? Vindeţi bine pe criza asta?
– Eu vând foarte bine. Dacă citiţi despre marii colecţionari ai lumii, veţi afla că aceştia au cumpărat majoritatea tablourilor în perioada marilor crize.
– „Paiaţele“ lui Segărceanu se vând bine?
– Se vând cel mai bine. Toată lumea se întreabă de ce le-am făcut… Păi, le-am făcut dintr-un motiv simplu. Eu o vedeam pe mama că în momentul în care semăna porumbul, grâul şi nu mai ştiu ce, punea acolo, în câmp, nişte cârpe de o anumită mărime. Ei, eu fac paiaţe, dar nu de mărimea aia de pe câmpul mamei, ci eu le fac monumentale. „Paiaţele“ mele sunt cu totul altfel. Eşti tu, ca om, băgat sub ele, adică „paiaţele“ se văd „raccourci“ (scurtat – n.r.), de jos în sus, mai pe înţelesul cititorului. Dacă te bagi sub o paiaţă de-a mea, ai impresia că este un fel de monument. De fapt, ele se fac mai mici, din haine care nu mai sunt folosite, haine de culori foarte stridente. Şi toată această „lucrare-sperietoare“, care păzeşte culturile, este aranjată pe o cruce din lemn şi înfiptă în pământ. Practic, această lucrare este un simbol al crucii.
– Când va fi următoarea expoziţie a dumneavoastră?
– Probabil că peste un an. N-am grabă, iar eu am un criteriu personal în ceea ce privește alegerea tablourilor ce urmează să fie expuse. Îmi aleg vreo zece tablouri pentru expoziţie, dar în cele din urmă, după ce mai fac o selecţie, mai rămân şase. Nu ştiu încă unde va fi această expoziţie din 2012.
– În curtea casei-atelier de la Branişte!
– M-am gândit şi la chestia asta. Am gândit un fel de plan legat de Mănăstirea Branişte, de care eu sunt legat nu numai sufleteşte, dar şi geografic, dacă pot spune aşa, deoarece eu stau pe aceeaşi stradă cu mănăstirea. Dacă ar fi altfel popularizată, dacă ar fi nişte indicatoare spre mănăstire, eu mi-aş deschide în curtea casei mele o mică terasă, o berărie, un magazin cu artizanat, o cafenea pentru artişti…
– Un fel de „Capşa“ …
– Da. N-aş vrea să fie o „bombă“ în care doar să se bea bere, ci altceva. Cum au cei de la Horezu de Vâlcea.
