Aşa începe povestea Teatrului din Bănie care, după 150 de ani, este un „focar de cultură din inima Olteniei“, cum îl numea Florea Firan în caietul aniversar din 1975: „Noi, în lipsa altor documente, socotim că primul spectacol al Teatrului Naţional din Craiova (TNC) a avut loc în ziua de 29 iunie 1850, pe scena Şcolii Centrale, evenimentul fiind consemnat de Gheorghe Chiţu în ziarul bucureştean «Vestitorul românesc», numărul din 18 iulie 1850“.
Repertoriul teatrului, la începuturi sub directoratul soţilor Theodorini, calitatea spectacolelor şi valoarea componenţilor trupei au fost luate în seamă de presa timpului. În 1858, marele şi exigentul cronicar muzical al timpului, Nicolae Filimon, cel care a scris „Ciocoii vechi şi noi“, nota, referindu-se la opereta-parodie „Judita şi Holofern“, că partitura Mariei Theodorini „fo cea mai bine condusă“, mai ales datorită vocii sale „simpatice şi bine intonată în coardele medii“. Curierul de Iaşi din octombrie 1871 face o remarcă elogioasă la adresa artiştilor din Craiova: „Din artişti, unii s-au distins prin joc inteligent şi corect“. În acelaşi ziar, 13 numere mai târziu, Teodor Burada o complimentează pe Raluca Stavrescu, folosind poate cele mai frumoase cuvinte: „Dna Stavrescu, în rolul Margaretei, nu vom zice mai mult decât că, dacă am fi fost Al. Dumas, i-am fi dedicat piesa D-sale“. Raluca Stavrescu făcea parte din familia care a dat-o scenei craiovene pe Elena Theodorini.
După nefericita moarte a soţului ei, în 1873, Maria Theodorini regrupează trupa craioveană, dar susţine şi debutul Aristizzei Romanescu, „nume care va străluci totdeauna în constelaţia talentelor teatrului românesc“. Între 1886 şi 1888, poposind pentru ceva timp la Craiova, Elena Theodorini pune la cale „refacerea teatrului“.
Amploarea reparaţiilor, dotarea localului din Craiova cu cele mai moderne instalaţii tehnice (s-au introdus, pentru prima dată, lumina electrică, reflectoarele, masa de comandă etc.) rămân dovada unor intenţii lăudabile, menite să ridice această instituţie la rangul de primă scenă lirică a ţării.
„Până atunci, Ofelia murea într-un salon Ludovic al XV-lea“
Cheltuielile deveniseră foarte mari, iar Maria Theodorini înfiinţează Societatea Dramatică din Craiova, ca apoi să demisioneze din fruntea Comitetului, nemulţumită de amploarea pe care o luase trupa lirică în detrimentul celei dramatice.
O epocă de renaştere pentru Teatrul Naţional din Craiova a început în 1911, când a venit la conducere scriitorul Emil Gîrleanu. Directoratul acestuia, ajutat de Liviu Rebreanu, secretarul literar, a rămas în istoria teatrului românesc. Printre altele, Gîrleanu a introdus decorurile adecvate pieselor, căci, după cum se exprima un cronicar al vremii, „până atunci, Ofelia murea într-un salon Ludovic al XV-lea“.
Jumătate de secol mai târziu, este organizată la Craiova o „Săptămână Shakespeare“, Teatrul Naţional din Bănie fiind singurul din ţară în măsură să prezinte un spectacol de asemenea anvergură. Succesele înregistrate, aprecierile presei de specialitate îndreptăţesc această scenă să se numere prin cele fruntaşe ale ţării, după cum ni se spune în acelaşi caiet aniversar.
În 1975, Ion D. Sîrbu, secretarul literar al instituţiei din vremea aceea, a scris cuvinte pe care numai un îndrăgostit al teatrului le poate rosti: „De câte ori trec noaptea alături de silueta fantastică a teatrului, de câte ori mi se întâmplă să rămân singur în sala întunecată, în faţa scenei goale (încremenită în mare aşteptare) – întotdeauna mi se pare că aud în jur, pe sus, pasul de mătase veche, şoapta misterioasă, dar profetică a celor care au trăit şi au murit de mult, servind cu jertfă şi demnitate dreptul la adevăr şi viitor al atât de obijduitului cuvânt românesc“.
