Cum să creştem un copil fericit!

Copiii sunt ca bureţii. Absorb tot ceea ce văd la părinţi şi la oamenii din jurul lor. Învaţă în fiecare clipă de la adulţii de lângă ei, indiferent dacă aceştia sunt sau nu conştienţi de asta. Ceea ce rostim copiilor noştri sunt ca nişte profeţii care se împlinesc de la sine.
Deseori, trebuie să avem mare grijă ce cuvinte le adresăm deoarece ori de câte ori folosim anumite clişee, ajungem la subconştientul copiilor noştri şi îi programăm, deşi nu avem o astfel de intenţie.
De exemplu, dacă adoptăm o atitudine critică plângându-ne de ei, de alţii sau de lumea care ne înconjoară, le arătam cum să îi condamne pe ceilalţi sau, şi mai rău, cum să se condamne pe ei înşişi.
Mintea copilului este plină de întrebări. Poate cele mai arzătoare sunt: cine sunt eu, care este locul meu în lume. Acestea sunt întrebări esenţiale care le definesc propria personalitate sau identitate. De aceea, copiii sunt puternic marcaţi de enunţuri care încep cu „tu eşti“. Indiferent dacă mesajul sună „eşti un leneş“ sau eşti un „copil de ispravă“, el vine de la cei mari şi se întipăreşte adânc în subconştientul copilului.
De multe ori, părinţii îşi critică propriii copii doar ca să îi încurajeze să facă lucrurile mai bine sau să fie mai buni. Poate la fel au procedat şi părinţii acestora cu ei.
Copiii însă nu privesc criticile ca o încurajare. Pentru un copil, critica pare mai curând un atac la persoană şi există mai multe şanse să le provoace o atitudine de autoapărare decât una de cooperare.
Trebuie să cântărim impactul cuvintelor noastre şi să le spunem copiilor noştri că nu ne place ceea ce ei fac fără să minimalizăm respectul de sine al copilului. Trebuie să îi dăm de înţeles că el este în ordine, deşi ceea ce a făcut nu este bine.
La fel ca şi adulţii, copiii au dreptul de a-şi cunoaşte şi exprima sentimentele, inclusiv cele de furie şi supărare ori de tristeţe. Ca şi părinţi trebuie să acceptăm şi să respectăm sentimentele şi frustrările copiilor noştri, impunând totuşi reguli şi limite de conduite echilibrate.
Dacă doriţi să disciplinaţi copilul, nu folosiţi cuvinte umilitoare sau comparaţii cum ar fi: egoist, tont, „eşti o pacoste“, „eşti leneş“, „nu ai minte“, „eşti imatur“, „eşti exact ca taică-tău“, „eşti un tăntălău“, „nu mă mai bate la cap“, „controlează-te odată“ etc.
Programaţi-vă copiii pozitiv şi când doriţi să îi disciplinaţi folosiţi mesaje pozitive, vorbiţi direct cu ei şi la obiect. „Eşti prea mare şi prea înţelegător pentru a o lăsa pe sora ta mai mică să te scoată din sărite cu aşa ceva“; „Cum te poţi organiza pentru a te descurca mai bine?“; „Ai foarte multă energie, te rog, las-o mai încet, dragul meu“; „Băiete, ai multă imaginaţie, îmi place ce ai făcut“.
Avem zilnic zeci de ocazii pentru a face lucrurile corect. În loc să spuneţi, de exemplu, „nu fugi spre şosea“, este mai uşor să spuneţi, rămâi lângă mine pe trotuar!“, astfel încât copilul să îşi imagineze ce are de făcut şi nu ceea ce nu are voie să facă. Daţi-le copiilor instrucţiuni clare privind modul corect de a gândi, utilizând formulări pozitive care îi ajută pe copii să gândească şi să acţioneze pozitiv şi să simtă că pot face faţă, astfel ei îşi vor imagina succesul şi vor avea rezultate mai bune.
A ne ajuta copiii să capete încredere în ei şi să reuşească în viaţă nu înseamnă doar să le încurajăm comportamentul. Trebuie să ne gândim şi la trăsăturile sufleteşti pe care trebuie să şi le dezvolte copiii noştri.
Când vedem că aceştia posedă o calitate pe care o admirăm, generozitate, bunătate, sensibilitate, hotărâre sau orice altceva, trebuie să le arătăm că am remarcat-o şi o apreciem.
Cum am spus mai devreme, copiii învaţă ceea ce trăiesc. Dacă ei trăiesc în aprobare, învaţă să se placă pe ei. Copiii care se plac pe ei înşişi tind să aibă mai multă încredere în sine şi stabilesc relaţii mai calde şi mai stabile.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi copii, învaţă să fie generoşi, iar atunci când un părinte împarte cu eleganţă atât cu ceilalţi, cât şi cu copiii lui, le arată, de fapt, acestora cum să fie generoşi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Important este ceea ce părintele face şi nu ceea ce le spune în situaţia respectivă. Observându-i pe părinţi, ei au ocazia să înveţe cum se exprimă respectul în viaţa de zi cu zi.
Copiii, ca şi adulţii au sentimentele, gândurile şi dorinţele lor. Trăind la fel ca o persoană matură dorinţa de a fi acceptat în familie sau la grădiniţă ori în cercul de prieteni şi la fel ca şi adulţii, ei îşi formează propriile lor visuri, dorinţe şi păreri chiar dacă acestea, uneori, nu sunt atât de complexe ca ale unor persoane mature, însă trebuie să le acordăm ca oricărei fiinţe umane respect şi consideraţie şi atunci când aceştia ne spun ceva să îi ascultăm cu adevărat. În momentul în care copiii se simt ascultaţi şi îşi pot exprima gândurile şi sentimentele, ei devin mai curajoşi şi mai siguri pe sine, ştiind că părerea lor contează.
Comentariile noastre contribuie la conturarea imaginii de sine pe care copiii noştri o vor purta cu ei la şcoală, în societate şi, până la urmă, în cariera aleasă de ei, dacă le asigurăm un mediu sigur şi cald în care să poată învăţa, le dăm şansa să îşi atingă potenţialul maxim.
Trebuie să credem în visurile copiilor noştri şi trebuie să credem în copiii noştri mai ales când şi-au pierdut încrederea în ei înşişi, încurajându-le visurile, din tot sufletul, talentele şi calităţile, ajutându-i să devină adulţi, capabili să înfrunte viaţa cu siguranţă de sine.