În casa familiei Romanescu ceaiul se servea marţea. Înconjurate de aroma băuturii, distinsele doamne ale Craiovei de altădată îşi plimbau degetele peste dantela albă, spumoasă, la care lucrau în timpul discuţiilor despre ridicarea nivelului cultural al urbei ori acţiunile caritabile.
Revenim în casa familiei Romanescu, marţea, la ceaiul de după-amiază, pentru a gusta din mirajul acelor vremuri, purtând sub braţ însemnările adunate în volum de către Elvira Ecaterina Ivănescu. Ne alăturăm distinselor doamne Aretia Aman, Zoe Bengescu, Elvira Vrăbiescu, Margareta D. Constantinescu, Olga Gigurtu, Eliza G. Alexandrescu, Elvira I. Florescu.
Le admirăm de când coboară din trăsuri călcând cu grijă pe scăriţa de lemn. Sunt „îmbrăcate în pelerine de stofă ori de catifea, ţinându-şi o mână în maşon şi cealaltă pe tortiţele trusei de lucru, fără de care nu se cădea să meargă la o întâlnire de după- amiază“.
În salonul doamnei Romanescu
Elvira Vrăbiescu descindea dintr-o caretă căptuşită cu postav albastru care se asorta cu haina vizitiului şi cu micile ornamente ale harnaşamentului cailor.
Bătrâna doamnă Aretia Aman, totdeauna cu cerceii săi cu smaralde mult prea grei, cu pelerina castanie prinsă la gât într-o pafta care aparţinea aceleiaşi garnituri de bijuterii vechi, cobora anevoie din trăsură, sprijinită de acelaşi vizitiu care o însoţea de mai multe decenii şi pe care îl lua cu ea chiar şi la Paris.
Doamna Aman nu venea niciodată în casa Romanescu, la ceaiul de marţea după-amiază, fără a face mai înainte un popas la magazinul de delicatese de lângă hotelul Theodoru pentru a cumpăra pentru copiii Luciei Romanescu figurine de marţipan, care erau aşezate întotdeauna în cutiuţe vesele, îmbrăcate în poleială colorată.
Gazda îşi aştepta mereu cu bucurie prietenele pentru două ore de relaxare, dar şi pentru a mai plănui acţiuni care aveau menirea să ridice nivelul cultural al urbei ori să ajute copiii din familiile nevoiaşe pentru a urma şcoala.
Lucia Romanescu le aştepta pe distinsele doamne ale Craiovei de odinioară pe scara interioară de stejar, poftindu-le în salonul central de la etaj.
Aici, în mijlocul încăperii, erau aşezate din timp, pe o masă rotundă, samovarul galben, de alamă, cu anse de lemn de mahon, pântecos şi înzorzonat cu ornamente metalice, răspândind în jur aroma ceaiului englezesc, cumpărat de la negustorii de „coloniale“ de pe Calea Unirii.
„Bombonierele de porţelan încărcate cu fursecuri şi covrigei cu susan, zaharniţe cu mici cubuleţe albe, chesele cu dulciuri colorate completau tăblia mesei până la refuz.
Salonul era plin de scaune, fotolii şi taburete; pereţii erau încărcaţi de tablouri, podeaua nu se vedea de covoarele groase, draperii şi perdele de muselină îmbrăcau ferestrele“.
Odată ajunse în salonul primitor, doamnele lucrau, conversau, ascultau „Serenada“ lui Gounod, mazurcile lui Chopin şi, uneori, copii Luciei recitau câte o fabulă de La Fontaine, spre mândria mamei lor, care ţinea mult la educaţia literară a micuţilor ei.
Le plăcea să facă uneori „pasienţuri“ cu cărţile de joc aşezate pe măsuţe marchetate. Când plăcerea aceasta dispărea, sporovăiau despre tot felul de întâmplări, în timp ce mâinile lor se plimbau pe lucrul scos din trusa cochetă adusă de acasă.
O vizită importantă
La astfel de ceaiuri venea uneori şi regina Elisabeta. „Prietenoasă şi romantică, nutrind o iubire maternă pentru Lucia, fermecătoarea Carmen Sylva ocupa fotoliul de onoare de lângă sobă şi umplea atmosfera cu râsul ei cristalin.
Dantela vaporoasă pe care o scotea din trusa de lucru se asorta cu bijuteriile din aur alb, împodobite cu perle şi mici briliante, care-i înveseleau mâinile. Trusa de lucru era o cochetă cutie paralelipipedică, îmbrăcată în piele sau catifea, cu butoni şi baghete de sidef pe capac, cu două cureluşe fine de apucat, asemenea unei poşete. În interior se înşiruiau elegant croşete cu mâner de fildeş, andrele cu un capăt ascuţit şi altul teşit în formă de floare, suveici de baga şlefuite, degetare de argint, cutiuţe cu ace de cusut de toate mărimile şi câteva flacoane de cristal pentru parfumuri şi săruri de înviorare“.
Rămânea loc şi pentru lucrul de mână, dantelă sau broderie, bumbacul sau mătasea înfăşurate pe mosorele colorate.
„Regina Elisabeta putea fi văzută mereu lucrând cu o suveică de fildeş, iar la gât, de lănţişorul împodobit cu pietricele de opal, îi atârna o igliţă mică ce zbura graţioasă printre degetele ei, pierzându-se în dantela albă, spumoasă“.
