E singura din judeţ. Are mai bine de o sută de ani. De când a apărut internetul şi de când sistemul de învăţământ agonizează, se reinventează. Cu fiecare acţiune, se îndepărtează şi totodată se întoarce la carte, la educaţie, la cultură.
N-am înţeles niciodată de ce durează atât. Din momentul în care lăsam buletinele completate până se întorceau cu ele apucau să treacă minute bune. Îmi imaginam cu furie cum, dincolo, ferite de ochii noştri, doamnele trăgeau din ţigară şi sorbeau din cana cu cafea. Pe lângă mine, erau şi alţii care bombăneau, nemulţumiţi. Cât le ia să aducă nişte cărţi?
O încăpere micuţă, mai mult un vestibul, un loc de trecere, apoi intri în depozitul Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman“ din Craiova. Accesul e interzis celor care nu lucrează aici. Miroase ciudat, a hârtie veche, a praf de carte, a cameră închisă. Sute, mii de volume stau înghesuite unul în altul, în rafturi suprapuse. Sunt 538.206 de documente în clădirea aceasta donată după 1900. La mai bine de doi metri înălţime, o bucată din fier, ca o punte între cele peste o jumătate de milion de volume, constituie „scândura“ pe care se urcă bibliotecarele să caute cărţile solicitate. „Înainte, erau doar nişte schele pe care trebuia să le plimbăm de la un capăt la altul al rândului. De multe ori, cu ochii după titluri, nu mai eram atente la picioare şi cădeam de acolo“, îşi aminteşte Rodica Păvălan, purtătorul de cuvânt al instituţiei. De mai bine de un veac, aici s-au strâns cărţi şi reviste, periodice, volume de patrimoniu – unele de la 1600. În depozitul acesta, în care doar mobilierul şi hârtia îşi au locul, se pierdeau bibliotecarele pe care le bănuiam că stau la ţigară. Aici veneau, una sau două, în funcţie de felul în care se stabileau turele, să caute, să urce pe schele, să dibuiască volumele – de critică literară, de fizică, de biologie sau de matematică – pe care le aşteptam noi, nerăbdători, clienţii de dincolo de uşi. Şi nu eram câţiva, eram cu zecile.
Hârtie versus desktop
La etaj nu mai erau locuri. Chiar şi cele rezervate cititorilor de ziare erau uneori ocupate. Atunci se deschidea sala trei. Holul se golea. Rămâneau doar cei care căutau cotele în sertarele mici, din lemn, în forma unor cutii lunguieţe de pantofi. Au trecut 15 ani de-atunci. Locul fişierelor l-au luat calculatoarele, în care au fost stocate o parte din date. Încăperea „Nicolae Romanescu“ e destinată acum evenimentelor culturale. În faţa ei, sala audio-video şi-a păstrat specificul, însă plăcilor pentru pick-up li s-au adăugat calculatoare LCD cu legătură la internet. Puţini dintre cei care frecventau odinioară Biblioteca Judeţeană mai au treabă cu ea. S-au terminat lecturile suplimentare, pregătirile pentru teze, bibliografiile pentru sesiuni. „Sunt însă oameni care vin aici de peste 20 de ani, de când m-am angajat eu. Toţi căutăm informaţia pe internet, dar când facem cercetare pentru un articol tot la carte ne întoarcem. Pe calculator, vedem materialul, ne uităm pe diagonală, dar apoi îi dăm listare… Şi-aici vine bibliotecarul din mine şi zice: mirosul cărţii nu se compară cu mirosul desktopului. Vorbesc despre cei care sunt pasionaţi de lectură, nu de cei care au nevoie doar de referate“, continuă purtătorul de cuvânt al instituţiei.
Diversitate şi adaptare
Fiecare are responsabilităţile sale. Dincolo de ceea ce vedem noi, „clienţii“, este munca de a pune în valoare ceea ce deţin, de a păstra şi de a atrage: American Corner, ateliere, expoziţii de carte, cursuri- de limba engleză, de artă teatrală, proiecţii de filme pentru copii (în stilul desenelor animate), colocvii cinematografice şi itinerar cinematografic pentru copiii din mediul rural, clubul melomanilor, galerii de artă, concursuri de creaţie, de poezie etc. În 2009, au organizat cursuri de calculatoare pentru pensionari. S-au aşteptat la 10-12 solicitări. S-au înscris peste o sută de oameni. „A fost o vară plină cu poveşti. Doi dintre cursanţi, spre exemplu, se cunoşteau din liceu. Abia la cursul nostru a apucat domnul să-i mărturisească doamnei că în tinereţe fusese îndrăgostit de ea. Ca să fie mai mult timp împreună, s-a înscris şi la runda a doua“, povesteşte Rodica Păvălan.
Dorinţa
Uneori, visează cum ar fi să aibă un spaţiu mai mare, cu ludotecă – spaţiu unde copiii să se poată juca fără să-i deranjeze pe cei care citesc, documentează, un spaţiu unde concursurile de creaţie sau de poezie să nu interfereze cu alte activităţi. Un loc în care spectacolul cu şi pentru copii să nu fie îngrădit, la fel cum nevoia de linişte a adulţilor care cercetează să nu fie tulburată de muzică, de sonorul filmelor sau de comentariile şi discuţiile publicului. Până atunci însă se adaptează contemporanului. Nu mănâncă seminţe, nu stau la poveşti. Se duc după publicaţii, aranjează ziarele în colecţie, înscriu cititorii, îi îndrumă, caută legi, trec în depozit, înregistrează periodice, inventariază, lucrează la baza de date, aşază cărţile în rafturi după ce au fost folosite. Sunt oameni care s-au angajat aici atunci când au terminat secţia specială de biblioteconomie. Zeci de ani în care au lucrat cu oamenii şi cu cărţile. Mulţi au căpătat alergie şi câte-o ciupercă, de la praf, de la munca de zi cu zi cu hârtiile vechi şi de sute de ani. Oameni care au pus, după învăţător, cartea în mâinile copiilor.
