14.7 C
Craiova
vineri, 26 aprilie, 2024

Casa Speranţei

http:http://www.youtube.com/watch?v=x9-z9srYo4U


Au venit în România în '92. Cinci ani mai târziu, cu donaţiile din Italia, au cumpărat teren şi au deschis o casă de odihnă pentru bătrânii nevoiaşi, pe strada Bucura. Viaţa lor e ca o poveste. Surorile celor săraci, măicuţele misionare din Craiova sunt aici pentru a împărţi nădejde şi credinţă.

„Intrarea e prin Bucura“, mi s-a spus la telefon. Două porţi uriaşe, din fier forjat, se cască din stradă. Înălţată pe colină, Casa Speranţei îşi dezveleşte profilul, ca o femeie cochetă, gata de flirt. Sunt mai bine de o sută de metri până s-o ajungi. S-a aşezat la adăpost de gălăgia motoarelor, de mirosul gazelor de eşapament, de agitaţia citadină. Peste zidurile înalte, se văd acoperişurile caselor vecine şi cerul. În faţa intrării, prevăzută cu trepte şi cu rampă, dincolo de aleile principale, terenul menit foişorului şi locului de joacă aşteaptă primăvara.

Începutul

Măicuţele din Italia nu stau singure. 16 bătrâne sunt în îngrijirea lor şi 49 de copii vin peste zi să înveţe la grădiniţa de-aici. Îşi spun surorile celor săraci: „Suore dei poveri di San Vicenzo de Paoli“. În '92, au venit pentru prima dată în România, în scop umanitar, aşa cum au mers şi în Portugalia, în America, în Franţa, în Germania… Au descoperit aici „un popor biciuit nevinovat“ şi oameni necăjiţi. Au ales regiunea Olteniei, căci clima e mai blândă, şi au rămas. 18 ani au căutat donatori, au ajutat, au construit, au împărţit speranţă. În '97, cu bani trimişi din Italia, au cumpărat terenul de pe strada Bucura. Abia în 2006 însă au inaugurat Casa Speranţei şi s-au mutat de pe strada Deva. „Înainte de casă, e omul. Ea putea să aştepte“, spune sora Giorgina. Micuţă, cu faţa caldă, cu ochii exprimând bunătate şi încă ceva, adunat într-o viaţă petrecută între oameni necăjiţi, fără speranţă, sora Giorgina a învăţat limba română încet, încet. Şi tot astfel, a împărţit încredere şi a scos la lumină credinţa din sufletele celor pe care i-a ajutat. „Sunt mulţumită, căci Dumnezeu toate visele mele le-a împlinit“. Nu-i pare rău că stă departe de casă de 18 ani. Altfel n-ar fi rămas. „Viaţa noastră e ca o poveste, ca a unui fluture care zboară prin flori. Nu trebuie să-i punem rădăcini dacă avem încredere în Dumnezeu. Toată lumea e casa mea“, râde fericită. Anul acesta se fac 50 de ani de când e călugăriţă.

Mica gospodărie

În holul mare, dincolo de intrare, ochii rămân pe statuia Maicii Domnului. La picioare, în stânga – farul speranţei, care arată rătăciţilor direcţia cea bună; în dreapta – o corabie cu pânze, al cărei simbol este mersul înainte, cu încredere şi curaj. E ora amiezii. E linişte înăuntru. Culoarele aşteaptă tăcute, în semiîntuneric. Pe stânga şi pe dreapta, încăperile au diverse întrebuinţări: camere de locuit, săli de aşteptare, birouri, un loc de rugăciune. „Un colţişor cu Dumnezeu. Viaţa noastră e condimentată cu rugăciuni“, rosteşte sora Giorgina, închizând uşa în urma sa. În sala de aşteptare, pe un raft din bibliotecă, sunt zece recipiente inscripţionate, cu nisipul găsit pe locul pe care s-a ridicat casa. E istoria terenului, adunată din '97. Pe holul rece dinspre clopotniţă, un ou de ciocolată de aproape un metru, învelit în foiţă colorată, aşteaptă sărbătorile pascale. „Atunci o să-l desfacem, înainte să plece copiii în vacanţă, şi fiecare o să mănânce din el“. Alături, uşa spre biserică. Înăuntru nu e nimeni. Băncuţele şi scaunele stau scufundate în tăcere şi lumină. E curat şi linişte. Un preot vine cu regularitate să ţină slujbe. Uşa din lemn face legătura cu exteriorul. „Un vecin tâmplar a sculptat-o. Tapiţeria am făcut-o noi, că avem aici de toate. Dacă Dumnezeu ne dă putere, n-are nimic că suntem băbuţe“.

Medicamentul

Stau cuminţi, aşezate pe scaune, în formă de cerc, parcă pentru a păstra legătura una cu cealaltă privindu-se continuu. „Stăm ca după baie“, spune Constanţa, una dintre mămăiţele care îşi trăiesc aici ultima parte a vieţii. „Suntem odihnite, mâncate, avem TV. Ce ne mai trebuie?“, adaugă şi Maria, „căpitanul“, cea care a venit prima în Casa Speranţei. Sora Giorgina se îndreptă încet spre lift, povestind despre planurile de viitor: „O să facem şi o şcoală cu clasele I-IV, pentru că sunt copii deştepţi aici şi nu merită să se piardă. Ei sunt viitorul şi dacă nu-i pregătim… Apoi, o să mai fie şi un ambulatoriu, cu tot ce trebuie, aparatură, ecograf. Iar în curte, o să plantăm pomi, în jurul aleilor o să punem flori albe, roz, roşii. O să construim şi un teren de joacă pentru copii şi un foişor, acoperit, să fie adăpost. Băbuţele, în ultimele zile, ultimii ani, trebuie să fie iubite. Şi aici simt că sunt iubite. Şi asta e ca un medicament. Le face bine“.

Surori de două ori

Liftul coboară un etaj, în zona destinată bucătăriei, sălii de mese, cămărilor, centralei. Pe măsuţele pătrăţoase, sunt pregătite deja farfuriile cu gustare: roşii, omletă, cartofi fierţi. Anca aduce desertul. Lucrează de ani întregi pentru ordinul misionar „Suore dei Poveri di San Vicenzo de Paoli“. Ca şi Rosa, româncă şi ea. În bucătărie, spălând pătrunjelul, sora Elisa, Francesca după numele de botez, spune ceva în italiană. Are 83 de ani şi se agită ca un titirez. Cu măicuţa Giorgina este… soră. De sânge. Trebăluiesc, spală, calcă, ies în grădină, gătesc, cos, se roagă. N-au timp să se plictisească. La anumite intervale de timp, medici din Italia, de diferite specializări, vin în Casa Speranţei pentru a verifica sănătatea „băbuţelor“ de aici. Din păcate, legătura cu spitalele din Craiova nu e prea strânsă. „Aş vrea să se poată face un pic de voluntariat. 10-15 medici dacă se strâng… măcar o dată pe lună să le vină rândul…“. Nu este însă dezamăgită. Speră că, în timp şi cu răbdare, rânduiala va fi alta, donaţiile mai dese, oamenii – mai implicaţi. Sumele pe care le plătesc bătrânele care stau aici sunt minime: 500 de lei pe lună. „Nu suntem aici pentru afacere, ci pentru binefacere“.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

6 COMENTARII