Istoria electrotehnicii este lungă, iar la scrierea ei au contribuit şi mulţi români. Unul dintre aceştia, considerat creatorul şcolii româneşti de electrotehnică teoretică, şi-a adus contribuţii remarcabile la perfecţionarea motoarelor electrice asincrone ce pun în mişcare, aparent miraculos, multe dintre instalaţiile care acum fac parte din viaţa noastră: ascensor, scări rulante, tramvai etc.
Plauţius Andronescu s-a născut pe 10 decembrie 1893, la Zürich. Deşi părinţii săi, Nicolae şi Maria Andronescu, erau din Bârlad, Plauţius s-a născut la Zürich, unde tatăl său era student. Familia a revenit la Bârlad în 1898, unde Plauţius a absolvit şcoala primară.
Cursurile medii le-a urmat la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1913. Rămas orfan de tată, pe când era elev în anul III de liceu, este obligat, din cauza situaţiei financiare, să dea meditaţii la matematică. A lucrat şi ca supraveghetor la internat.
În toamna anului 1914 a obţinut o bursă şi a plecat să urmeze studiile universitare la Şcoala Federală din Zürich. Deşi începuse războiul, Elveţia neutră asigura un mediu favorabil studiului pentru sute de tineri veniţi din toate ţările europene şi din America.
A fost remarcat de profesorii Karl Kuhlmann, cunoscut ca savant în domeniul electrotehnicii teoretice, şi Aurel Stodola, de origine slovacă, practician şi om de ştiinţă, care l-au format ca profesionist în teoria modernă a electromagnetismului şi de la care a dobândit multe tehnici experimentale folosite în cercetările ulterioare.
A absolvit Şcoala Politehnică Federală din Zürich şi a primit diploma de inginer pe 2 iulie 1918, apoi a fost angajat ca inginer la Fabrica de Maşini Electrice „Oerlikon“, unde a lucrat timp de un an, până la 31 mai 1919.
Un specialist reputat
Între 1919 – 1923 a lucrat ca asistent la Şcoala Federală din Zürich. În 1922 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe tehnice cu teza „Cupluri parazite în maşinile asincrone cu rotorul în scurt circuit“, în care expune teoretic şi practic soluţii pentru reducerea unor efecte nedorite în exploatarea acestui tip de maşină electrică. Trebuie menţionat că motorul asincron fusese inventat de Nikola Tesla în 1887, respectiv cu doar 35 de ani înainte. Teza a fost publicată în revista Archiv für Elektrotechnik, cunoscută în întreaga lume, devenind astfel unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti ai teoriei câmpului electromagnetic, aplicată la maşinile electrice, şi primeşte, în 1924, distincţia „Vania Legendi“ pentru electrotehnică, şi titlul de „Privatdozent“, echivalent gradului de conferenţiar. Soluţiile propuse de Plauţius Andronescu au fost aplicate ulterior la construcţia maşinilor electrice asincrone.
La începutul secolului XX, industria electrotehnică s-a dezvoltat foarte mult, iar acţionările mecanice erau înlocuite cu acţionări electrice. În ţara noastră, la Şcoala Politehnică din Timişoara lipsea un profesor de electrotehnică. Profesorul Dimitrie Leonida, al cărui nume este purtat în zilele noastre de Muzeul Tehnic din Bucureşti, îi citeşte lucrările de specialitate şi îi propune să preia Catedra de electrotehnică de la Timişoara. Astfel, pe 10 noiembrie 1925, Plauţius Andronescu devine şeful Catedrei de electrotehnică şi electricitate pe care o va conduce patruzeci de ani. Preocupat de calitatea lecţiilor predate, în fiecare an îşi completa cursul cu cele mai noi realizări teoretice şi practice, va dota laboratorul cu cele mai noi aparate. Studenţii îl admirau, dar în acelaşi timp erau îngrijoraţi de întâlnirea pentru examinare, care se desfăşura într-o atmosferă de rigoare ştiinţifică şi pedagogică.
Inginer practician şi cercetător
Înfiinţează, în 1927, primul laborator de tehnica tensiunilor înalte din ţară.
Preocuparea sa pentru activitatea practică este demonstrată de poziţiile pe care le-a ocupat în paralel cu activitatea didactică. Astfel, în perioada 1923 – 1925, a lucrat, în calitate de inginer consilier, la Uzinele Metalurgice din Dornach şi la Fabrica de Cabluri Electrice din Cossonay. O problemă cu care se confruntau constructorii reţelei de electrificare a căilor ferate elveţiene – cutiile de ramificaţie explodau frecvent – a fost rezolvată de Plauţius Andronescu, în urma unui studiu temeinic, în care a aplicat metoda transformărilor conforme, astfel încât câmpul electric în cutie să fie uniform distribuit. Apoi, între 1925 şi 1929, a fost director tehnic la prima fabrică de maşini electrice din România, Energia, iar între 1929-1931 a fost director general la Poştă-Telegraf-Telefon (PTTR) din Bucureşti .
Pentru meritele sale de inginer practician a fost ales, în 1925, membru în Asociaţia Inginerilor Consilieri cu sediul la Bruxelles, a fost membru al Comisiei de Electrificare a Căilor Ferate Române, tronsonul Câmpina – Braşov, şi preşedintele Comisiei de recepţie a materialelor la Societatea Generală de Gaz şi Electricitate. A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe din România şi membru corespondent al Federaţiei Internaţionale a Inginerilor.
Rezultatele teoretice obţinute de Plauţius Andronescu au fost publicate în reviste de specialitate din Europa şi America, în tratate de specialitate apreciate şi azi, au fost prezentate la manifestări ştiinţifice. Prezenţa sa este menţionată la Congresul Matematicienilor, organizat la Cluj în 1929, şi la Congresul Interbalcanic al Matematicienilor din 1937. A avut o prezenţă activă la Congresele Comitetului Electrotehnic Român organizate în 1931, 1932, 1934. În 1932, a participat la Congresul Internaţional de Electricitate de la Paris, cu lucrarea „Reprezentarea într-o formă unitară a funcţionării maşinilor electrice“, iar în 1937 îşi expunea rezultatele la Congresul Producătorilor de Energie Electrică, organizat la Cernăuţi. Dintre cărţile sale merită a fi menţionate „Aplicarea calculului operaţional în studiul circuitelor electrice“, publicată în 1957, şi „Bazele electrotehnicii“, publicată în 1972, în două volume. În ultima perioadă din viaţă a fost preocupat de noile materiale electrotehnice.
Între anii 1941-1944, Plauţius Andronescu a fost rector al Şcolii Politehnice din Timişoara. A fost şi preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-germană. Detractorii săi au folosit această calitate pentru a-l interna, după 1944, în lagărul de la Caracal. Ţinuta sa morală din toată perioada incriminată, ca şi din perioada detenţiei din lagăr, a obligat autorităţile de la acea vreme să-l elibereze. A revenit la catedră şi şi-a continuat activitatea didactică şi de cercetare.
S-a stins din viaţă pe 4 noiembrie 1975, la Timişoara.
Despre Plauţius Andronescu
„Andronescu era genul de profesor fericit să-şi vadă elevii preocupându-se de probleme noi şi interesante, încurajându-i, fără să ţină să se amestece în activitatea lor.
… se spunea că el introdusese în România, prima dată la Timişoara, notaţiile vectoriale folosite în electrotehnică şi care au ajuns la Bucureşti prin elevul său Remus Răduleţ…“, mărturisea Dan D. Farcaş.
