I-a promis că în casa lor nu vor exista ţipete şi bătaie. Vreme de 39 de ani, s-au ţinut de cuvânt, s-au respectat şi s-au iubit. Nu e zi de când a rămas singură în care Anastasia să nu-şi aducă aminte de Florică al ei.
„Eu vreau să ne fie bine, să nu ne despartă decât moartea, îi spuneam atunci. Şi aşa a fost. Omul meu, când i s-a făcut lui rău, nu mi-a spus nimic. Vedeam că nu-i e bine, da' zicea că n-are nimic. Dormeam amândoi şi mă trezeam uneori, în miez de noapte, că nu e lângă mine, nu-l simţeam în aşternut. Mă ridicam să văd ce e cu el. Stătea pe scaun, cu capul pe masă. «Mi-e rău în capul pieptului». Am ştiut că n-o să fie bine. Ce rău a fost când ne-am despărţit! Dar aşa e când iubeşti, că dacă n-ai simţi nimic…!“, spune femeia cu părul ca zăpada, netezind cu un gest repetat faţa de masă, cu gândul departe, întors în timp.
Poartă un capod albastru închis ce contrastează puternic cu părul alb, un pic ondulat. Are 85 de ani. Pe masă se odihneşte cuminte o pereche de ochelari. Au trecut aproape 13 ani de când a rămas fără Florică. De fapt, pe bărbatul cu care a stat 39 de ani îl chema Ilarion, dar nimeni nu-i zicea astfel. „Stai singur de muţeşti, nu mai ai cu cine schimba o vorbă“. Copiii – fata şi ginerele – o sună zilnic, uneori şi de două, trei ori, şi trec pe la ea cât de des pot. Dar tot îi e urât. Îi lipseşte să-l vadă dimineaţa cum vine cu sacoşele încărcate de la piaţă. Îi e dor să-i mai simtă mâna pe umăr, să-i audă glasul când îi spune „gâză“. „Cum nu te-am cunoscut eu, fata mea, mai demult? Să nu fi pierdut atâta vreme“, o-ntreba adesea după ce se căsătoriseră. „Când îl auzeam cum preţuieşte femeia… Spunea: «Sunt proşti bărbaţii care nu ştiu ce valoare are. Ea e gospodină, ea aduce copii pe lume şi face omenirea să meargă mai departe». Împărţeam şi binele, şi răul, cum se zice în biserică. Aşa am fost eu cu el“, îşi aminteşte şi ochii-i strălucesc de drag.
Fără certuri, fără bătăi
Era o vreme în care valorile se stabileau altfel, iar familia însemna mai mult decât un act mâzgălit de doi oameni pe care să-l renege, la numai câteva luni sau ani după. Era o uniune pe termen lung, erau speranţe, eforturi comune. Să intri-n rândul lumii nu era o glumă, chiar dacă, de multe ori, norocul şi legile sociale jucau un rol important în actul alegerii. Anastasia avea 26 de ani când şi-a cunoscut bărbatul. I-a spus dinainte că ei vrea să-i fie bine. Fără certuri, fără bătăi. Cu linişte şi armonie, cu drag, pentru că o viaţă au de trăit. Iar el s-a învoit. Nu dorea altfel. „Am luat-o cu el bine de la-nceput. Era bun, cuminte, i-au plăcut cinstea şi omenia. I-am zis să nu mă facă să umblu pe holurile tribunalului, că mie nu-mi place aşa“, continuă Anastasia Popa. S-au cunoscut printr-o colegă, o doamnă de la „Independenţa“, unde munceau împreună. Venise în Craiova din Dobridor. Lucra la depănat, era mai toată ziua în picioare şi mâinile nu-i stăteau deloc. Când avea 16 ani, s-a îmbolnăvit de meningintă. „În timp ce făceam puncţiile lombare, mi-au atins un nerv. Un an, mă învârteau cu cearşaful de pe-o parte pe alta. Pe urmă, am mers şase-şapte luni în cârjă, apoi în baston. După ce m-am făcut bine, am venit în Craiova şi mi-am luat serviciu“.
Ani grei, dar frumoşi
I-a plăcut de cum l-a văzut întâia oară. Era prezentabil. Îşi aminteşte că a ridicat mâna când i-a răspuns că şi el îşi doreşte ca şi ea, să-i fie bine. „Avea mâna aşa fină, delicată… Mi-a plăcut mâna lui“, spune Anastasia, repetând gestul făcut în urmă cu mai bine de o jumătate de secol. S-au întâlnit apoi iar. El a venit în costum bleumarin, la dungă. O aştepta. Apoi au mers în parc, să vorbească: „Mie să-mi spui ce încurcături ai, cum ţi-ai dus viaţa“, i-a cerut fata. „A fost sincer şi mi-a spus. N-avea casă, dar nici datorii. Îşi făcuse doar rate să-şi cumpere o maşină de cusut. Era croitor“. Plecase de mic de acasă, îşi făcuse ucenicia la Craiova, apoi în Bucureşti. Avusese şi atelierul lui de croitorie. Muncea de curgeau apele de pe el. „Când ajungea acasă, noaptea – eu îl aşteptam cu masa – avea pantalonii în genunchi albi de la sare“, îşi aminteşte Anastasia zâmbind cu tristeţe. Au fost ani grei, dar şi frumoşi. Se înţelegeau şi se respectau. Fără vorbe grele, fără ţipete şi bătăi, aşa cum îşi promiseseră. „Un pic de hârâială a fost şi la noi. Pornea de la bani şi de la … glume. Da' nu ţineam supărare niciodată. De la femeie se face viaţa bună-n casă“.
Doamna cu părul alb se opreşte pentru o clipă. Sunt atâtea amănunte pe care nu le-a uitat, atâtea amintiri dragi! Pe 13 mai s-au cununat. Şi pe 13 mai l-a îngropat pe Florică. După aproape 40 de ani de viaţă împreună. „Stăteam pe pat… Mi-a luat mâna şi a-nceput s-o pupe. «Florică, de ce faci tu asta?» M-am uitat la el şi am văzut cum îi curg lacrimile pe obraji… «Mi-e rău că mă despart de tine»…“. Atunci a ştiut că va rămâne doar unul. „Şi-acum mă satur de singurătate…“.
