Oltenia – faţa dispărută
Există câteva locuri în Dolj şi în judeţele limitrofe, care, în urmă cu ceva ani – mai precis înainte de ‘89 – constituiau adevărate mine de aur, atât din punct de vedere turistic, cât şi balnear. Din cauza neglijenţei autorităţilor, ele au fost aruncate însă în negura uitării. GdS a pornit în căutarea acestor ruine, cu un scop precis: să trezească din nou interesul asupra lor. Şi poate chiar să găsească, deşi suntem în plină criză, investitori capabili să redea aceste locuri oltenilor.
Puţini mai ştiu astăzi că pe undeva, prin Dolj, exista odată o staţiune unde oamenii se înghesuiau să-şi trateze reumatismul, exact cum se întâmplă astăzi la Căciulata sau Herculane. Băile Ionele din Urzicuţa, luate cu asalt de pensionari şi agricultori în anii '70, au dispărut astăzi.
După Primăria din Urzicuţa, un drum se lasă repede în stânga. De ţară, îngust, din pietriş făcut mai mult ţărână, acesta străbate, din două-n trei hârtoape, bucăţi de câmpie acoperite cu buruieni. Pe dreapta, una din bălţile altădată cotropite de pescari e aproape secată. Iar în locul undiţelor, stăpân a devenit acum, acolo, stuful. Nimic nu tulbură cadenţa monotonă a priveliştii. Nici nori, nici indicatoare, nici măcar un trunchi bătrân de copac. Pe margini, plopii de altădată, care umbreau ca-n munte cărarea până-n capăt, au dispărut, dând mână liberă soarelui să prăjească orice ţipenie de om s-ar abate pe-acolo. Drumul este însă pustiu – de 20 de ani, rar îşi mai găseşte vreun localnic pricină să meargă pe el… Doi kilometri. La capătul lor, dacă n-ai şti ce cauţi, nici prin cap nu ţi-ar trece să te opreşti. Cât vezi cu ochii, doar câmp lăsat uitării, în care mărăcinii au crescut de-un stat de om. O cutie de conservă ruginită şi o bucată de cauciuc sunt singurii „chiriaşi“ ai locului altădată suprapopulat. Ici-colo, ruine abia mijite dintre buruieni mai amintesc ce-a fost odată: duşurile, restaurantul, cabanele. Şi lacul, cu nămolul negru uscat pe maluri, tratând acum reumatismul pescăruşilor, al berzelor şi al celor doi stârci albi înfipţi în luciul apei…
Băile (staţiunea) săracilor
În anii '70, nu aveai loc să arunci un ac de jur împrejurul lacului. Poveşti despre apele miraculoase de la Ionele, care luau ca prin farmec durerile de oase, circulau încă de la 1800 prin părţile locului. În căruţe sau pe jos, oamenii veneau de la kilometri depărtare să se tămăduiască aici, făcând împachetări cu nămol şi băi reci, cu apa aceea ciudată şi roşie. Abia 100 de ani mai târziu, localnicii începuseră să le amenajeze rudimentar. Femei sau bărbaţi veneau din Urzicuţa şi satele din împrejurimi, îşi întindeau nămolul păstos pe locul unde-i durea şi plecau acasă vindecaţi, dar şi cu leacul strâns cu grijă în găleţi sau borcane pentru rudele care nu ajunseseră acolo. Cu timpul, povestea apelor tămăduitoare s-a răspândit. Iar autorităţile n-au scăpat acest prilej.
„La începutul anilor '70, au venit specialişti, unii chiar de la Herculane, şi au testat apa şi nămolul lacului. Apoi, după ce s-au asigurat că într-adevăr acestea au proprietăţi terapeutice în tratarea afecţiunilor reumatismale, în '70-'72, Primăria Urzicuţa împreună cu Cooperativa 23 August Băileşti au amenajat în zonă un restaurant de 180 de locuri şi spaţii de cazare: 80 în incinta Băilor Ionele şi 100 în comună. Devenise o staţiune, unde veneau în special pensionarii şi persoanele sărace, care nu-şi permiteau să meargă în staţiuni mai îndepărtate din ţară“, ne explică Florea Grigorescu, primar în Urzicuţa.
Cinci-şase sute de persoane veneau la Băile Ionele într-o singură zi, în acea perioadă, îşi aminteşte primarul, care în '74 a fost angajat în Urzicuţa ca inginer agronom şi nu o dată a mers în „staţiune“, nu pentru tratament, ci pentru a se întâlni cu tinerii satului şi a petrece – pentru că, în afara efectelor terapeutice, băile deveniseră şi un cunoscut loc de agrement. Cei mai mulţi bolnavi ajungeau aici pe timpul verii, după recoltat, când aveau timp să se îngrijească şi de sănătate. Veniţi fie cu maşina, fie cu trenul sau căruţa, mulţi pensionari sau agricultori se cazau la localnici, de unde aveau transportul asigurat cu autobuze care circulau pe tot parcursul zilei. După câteva zile de tratament – prescris de medic, ca pentru orice staţiune balneoclimaterică din lume – zice primarul, oamenii lăsau ciomagul cu care se ajutaseră la venire şi plecau pe picioare.
Durerile oamenilor, vindecate cu nămol de Ionele
Cuţa şi Lenuţa, pe numele lor adevărate Silvia Ploscea şi Elena Tundrea, au astăzi peste 70 de ani. De loc sunt din comună şi a fost o vreme în care s-au considerat norocoase să aibă tratamentul bătrâneţii aproape de casă. Treburile gospodăriei şi dificultatea de a mai străbate cei doi kilometri de pietriş fără ajutorul autobuzelor le-a ţinut, însă, în ultimii 20 de ani, departe de apa binefăcătoare. Pe vremuri însă, nu era săptămână să nu ajungă acolo.
„Locul ăla era de când ne-am pomenit noi! N-aveam nevoie de doctor să ne spună ce să facem. Te duceai, te dezbrăcai, te mânjeai cu nămol de trei ori pe zi şi stai cam zece-cinşpe minute, până se usca“, explică suratele, pe rând, reţeta vindecătoare. „Te clăteai apoi la duş – era gard între femei şi bărbaţi, ca în staţiunile civilizate, de le vezi la televizor – cu un fel de apă alunecoasă, de te închini: nici nu-ţi trebuia şampon, aşa de bună era. Ne durea spatele, deh, de la muncă, şi ne duceam acolo câteva săptămâni la rând… Eram bune de tras în jug dup-aia un an!“. Femeile îşi trag sufletul, să mai caute în amintiri. Apoi continuă, la fel de aprins. „Mergeai acolo cu autobuzul. Era unul care te lua de la gară – chiar aşa se numea: Gară-Băi. Dup-aia, la revoluţie, s-a ales prafu'. Tot ce s-a construit a dispărut, nici noi nu ştim cum. Acum vreo doi ani, am mai mers o dată, că am făcut rost de căruţă. Am luat nămol la pachet, în nişte ciuturi, să ne ungem acasă. De-atunci, n-am mai avut cu ce să mergem. Poate am lua-o şi pe jos, dacă ar mai fi plopii pe drum. Da' aşa, unde să te duci, pe priporu' ăsta?!“, se văicăresc femeile, cu părere de rău.
„Veneau oamenii, nu se-ncurcau!…“
Pe maica Valentina Toncea am dus-o chiar la faţa locului, în mijlocul buruienilor. Lucrând ca recepţioneră la Ionele timp de 18 ani, era persoana cea mai indicată să povestească tot ce au pierdut atât autorităţile locale, cât, mai ales, oamenii.
Emoţionată, femeia plecată pe 76 de ani stă o clipă locului, uitându-se lung la întinderea de mărăciniş. Apoi îşi sumete fusta în brâu, îşi suflecă mânecile şi se duce întins spre baltă. Caută o intrare mai lină – îşi aduce bine aminte fiecare centimetru din malurile unde odată îşi trata toate durerile. Şi apoi, mulţumind lui Dumnezeu că a mai ajuns o dată acolo, fără să stea pe gânduri, intră în mâlul negru şi lipicios până la glezne. Îşi unge picioarele până la genunchi, apoi mâinile. Abia după aceea, când începe soarele să-i usuce „alifia“ pe pielea încreţită de ani, mergând la fiecare ruină în parte, bătrâna prinde a descrie locul, aşa cum îl vede ea acum, doar cu ochii minţii.
„Mă delegase Sfatul Popular, maică, să mă ocup cu cazarea“, zice femeia, călcând apăsat pe lângă resturile de beton. „Stăteam aci, în staţiune, într-o cameră, şi aveam grijă de cabane: erau camere cu cinci paturi, altele cu trei, da' şi cu două. Câteodată, când era lume multă – şi veneau oamenii, nu se-ncurcau! – puneam şi câte doi în pat! În cameră era lighean pentru fiecare, masă, scaune, şifonier şi câte o găleată de apă să se spele, că nu era chiuvetă. Fiecare cabană avea prispă şi acolo mâncau oamenii – ce-şi aduceau de acasă sau ce li se dădea de la noi, dacă aveau bilet cu masă. Puteau să mănânce şi la restaurant – se făcuse unul frumos, colo, în vale, unde se văd cărămizile alea – aparţinea de Cooperativa Băileşti…“. Bătrâna mai face câţiva paşi. Se opreşte şi arată cu mâna alte fundaţii roase de ploi. „Acolo erau duşurile pentru femei, dincolo pentru bărbaţi“, vede ea parcă întreaga staţiune. „Şi WC-urile erau separate… Colo, mai departe oleacă. Venea lume, maică, de oboseam să-i cazez! Se ungeau cu nămol, pe urmă se clăteau cu apă – o apă roşie, de-o luai dup-aia ca sarea!… Era frumos, maică: aveam plopi, corcoduşi, stăteau oamenii la umbră şi se făceau bine. Mai era şi o cişmea, uite – aci – cu apă bună la ficat, stomac şi rinichi… Da' văd că nici conducta n-a mai rămas… Au luat tot, maică, tot, ca la revoluţie“, constată bătrâna, cu zâmbet amar. Se urcă apoi în maşină, lăsând în urmă, poate pentru totdeauna, locurile binefăcătoare.
Proiecte sunt, mai puţin investitori
Din păcate, aşa cum a văzut şi maica Valentina cu ochii ei, evenimentele de după '89 au dus la dispariţia băilor de la Ionele. „După 1990, băile au fost preluate de CPADM Urzicuţa, care, din lipsa fondurilor şi a posibilităţii de susţinere financiară a investiţiei, a condus la scoaterea la licitaţie a staţiunii. În paralel, numărul turiştilor a scăzut vertiginos, astfel încât construcţiile au fost scoase la licitaţie, cumpărate şi demolate“, spune Florea Grigorescu, primarul Urzicuţei.
Ce a scăpat de dinţii buldozerului – confirmă acest lucru oamenii din sat – a intrat pe mâna hoţilor. S-au furat ferestre, uşi, vesela din restaurant, chiar şi ţevile de la duşuri. Acum trei ani, mai rămăseseră în picioare doi pereţi de la grupul sanitar. Au fost luaţi însă şi aceştia, pentru a servi probabil de coteţe pentru găini prin vreo gospodărie din Urzicuţa. Şi astfel, prin voia oamenilor, băile au fost practic rase de pe faţa pământului. Doar luciul de apă şi terenul au mai rămas. Din simplul motiv că nu au putut fi furate.
În ceea ce priveşte o viitoare reconstrucţie, aceasta nu poate fi realizată decât de către un investitor.
„Nu există linie de finanţare de la Uniunea Europeană pentru reabilitarea băilor, prin administraţia locală. Aşa încât aşteptăm persoane fizice sau juridice care, luând în concesiune terenul şi luciul de apă sau prin parteneriat cu consiliul local, să reamenajeze această staţiune“, ne explică primarul Grigorescu.
Ce-i drept, investitorii au călcat pragul Primăriei Urzicuţa de-a lungul anilor. Nici unul nu a prezentat însă un proiect satisfăcător pentru autorităţi. Fie a fost vorba de construcţia unei simple cabane, fie nu au existat suficienţi bani să acopere toate cheltuielile pentru o reabilitare în toată regula. E adevărat că nici primăria nu a făcut prea mult pentru locul respectiv: drumul este departe de a face intrarea onorabil într-o staţiune, alimentarea cu apă este inexistentă, la fel şi curentul electric. Aflat la al cincilea mandat, primarul promite însă că acestea sunt proiectele imediat următoare de care se va ocupa cu toată sârguinţa. După realizarea lor, nu rămâne decât să le bată la uşă investitorii, pentru a reda comunei şi judeţului vindecătoarele Băi Ionele.
„În cameră era lighean pentru fiecare, masă, scaune, şifonier şi câte o găleată de apă să se spele, că nu era chiuvetă. Fiecare cabană avea prispă şi acolo mâncau oamenii – ce-şi aduceau de acasă sau ce li se dădea de la noi, dacă aveau bilet cu masă. Puteau să mănânce şi la restaurant – se făcuse unul frumos, colo, în vale, unde se văd cărămizile alea – aparţinea de Cooperativa Băileşti…“.
Valentina Toncea, fostă recepţioneră la Băile Ionele
