Corupţia din România, consfinţită şi de rapoartele Uniunii Europene, a fost consolidată de „falsa“ revoluţie din 1989, care a făcut loc afacerilor nomenclaturiştilor, dar şi de o anumită complicitate a Occidentului, căruia i-au convenit privatizările avantajoase de după 1989, relatează The Observer.
Ed Vuliamy, reporter la săptămânalul britanic The Observer, care a venit în România în 1989, s-a reîntors după 20 de ani pentru a „analiza consecinţele celei mai misterioase căderi de regim de după Războiul Rece“. Pentru articolul său despre Revoluţia de la Bucureşti din decembrie '89, el a stat de vorbă cu unul dintre soldaţii care l-au împuşcat pe Nicolae Ceauşescu, cu un fost curator la Muzeul de Artă, dar şi cu Ion Caramitru.
Lovitură de stat?
În ziua de Crăciun din anul 1989, dictatorul român Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena, au fost executaţi prin împuşcare după un proces care a durat mai puţin de două minte, îşi începe articolul Vuliamy, care se întreabă apoi dacă evenimentele din acele zile au fost cu adevărat o revoluţie sau o lovitură de stat. Titlul articolului este dat de un citat din Ion Iliescu, reprodus de unul dintre interlocutorii români ai ziaristului britanic: „Era imposibil să avem o revoluţie în România. Aşa că a trebuit să fie înscenată“.
Dorin-Marian Cârlan este unul dintre cei trei bărbaţi care l-au executat pe „comunistul megaloman“ Ceauşescu, în decembrie 1989. „Cârlan şi-a golit muniţia din Kalaşnikovul AK-47 în cuplul prezidenţial, după ce aceştia au fost prinşi de revoluţionari. Momentele de după execuţie au fost difuzate masiv la posturile de televiziune, o dovadă pentru România şi lumea întreagă că o eră s-a încheiat, iar cea mai turbulentă şi violentă revoluţie dintre evenimentele care au dus la căderea comunismului în statele din Europa de Est şi-a atins obiectivul“, reaminteşte ziaristul britanic.
Totuşi, comentează Ed Vuliamy, „revoluţia nu a fost ceea ce părea a fi, o revoltă populară împotriva unui dictator, în care armata s-a alăturat populaţiei. (…) Povestea lui Cârlan sugerează că a fost mai degrabă o lovitură de stat condusă de cel care i-a urmat lui Ceauşescu, Ion Iliescu“.
Fără dovezi scrise…
Reporterul de la The Observer s-a întâlnit în luna mai cu Dorin-Marian Cârlan la Bucureşti. Aici, acesta i-a mărturisit: „Am stat pe cadavrul lui Ceauşescu după ce l-am omorât, pentru că nu mai era loc în elicopter (cu care trupurile celor doi au fost transportate la Bucureşti – n.r.). Era cald încă şi sângele lui s-a împrăştiat peste pantalonii mei de camuflaj. (…) Am simţit că am avut un rol în istorie. Ştiam totul despre revoluţia franceză, despre ghilotină, şi am simţit că fac ceva similar. Dar nu mi-a convenit. Procesul a durat un minut şi 44 de secunde, iar execuţia mai puţin de zece minute. (…) Ceauşescu era comandantul meu suprem. Am fost antrenat să-l protejez cu orice preţ, nu să-l omor“, povesteşte Cârlan, citat de Vuliamy.
Fostul ofiţer român i-a povestit reporterului cum s-a desfăşurat ziua de 25 decembrie, când soţii Ceauşescu au fost judecaţi la Târgovişte şi cum generalul Victor Stănculescu l-a ales pe el, alături de un căpitan şi de un sergent, să execute cuplul prezidenţial, mai întâi pe Nicolae, iar apoi pe Elena Ceauşescu. Cei doi „plângeau ca nişte copii“ când au ieşit din camera de judecată, spune Cârlan, care îşi aminteşte că Elena Ceauşescu le-a cerut ca măcar să fie ucişi împreună, nu pe rând. „Erau lângă zid. (…) (Nicolae Ceauşescu – n.r.) s-a uitat fix în ochii mei şi a strigat: «Trăiască Republica Socialistă România! Istoria mă va răzbuna!» Apoi a început să cânte un fragment din Internaţionala. Atunci a venit ordinul, iar toţi trei am început să tragem de la şold“, a relatat Cârlan. „Nici o mişcare de-a noastră din acea zi nu a lăsat vreo dovadă scrisă. Omul pe care l-am omorât era dictatorul pe care toţi îl urau şi, totuşi, m-au persecutat mereu de atunci. Politicienii s-au ţinut departe de tot şi eu am fost concediat din Ministerul Apărării în 1998. (…) Sunt acum avocat, dar sunt rupt de societate, trăiesc la limită, un fel de oaie neagră care oferă consiliere juridică“, a continuat Cârlan. „Şi este un dar de la Dumnezeu că încă sunt în viaţă ca să spun povestea“, adaugă el.
Cine s-a luptat cu cine şi de ce?
Altă persoană intervievată de Ed Vuilamy este Codruţa Cruceanu, pe care a întâlnit-o şi în timpul vizitei sale din 1989. La acel moment, Cruceanu era curator la Muzeul Naţional de Artă. Reporterul de la The Observer îşi aminteşte că, la o săptămână după execuţia lui Ceauşescu, privea prin gaura făcută de un obuz de artilerie în zidul muzeului şi vedea tancurile trecând peste dărâmături şi oamenii care le dădeau flori soldaţilor. Părea, potrivit lui Vuliamy, „un război de demult, dintr-un film alb-negru“.
În mai 2009, Cruceanu şi Vuliamy s-au întâlnit din nou la Bucureşti. „Încă nu ştim tot adevărul şi mă întreb dacă o să-l ştim vreodată. Sunt prea mulţi oameni în viaţă în interesul cărora este mai bine să nu ştim niciodată cine s-a luptat cu cine şi de ce. Ceea ce ştim însă este că, într-o anumită măsură, a fost o piesă de teatru – o înscenare“, mărturiseşte Cruceanu.
Ziaristul de la The Observer subliniază faptul că, deşi revoluţia din România a fost cea mai dramatică dintre toate celelalte lansate împotriva comunismului în urmă cu 20 de ani, a fost şi cea mai misterioasă, contradictorie şi duplicitară, marcată de „violenţe teribile şi crime“ de-a lungul mai multor zile, chiar şi după execuţia cuplului de dictatori, iar numărul deceselor este încă necunoscut. „Nimeni nu se îndoieşte că a fost o revoltă populară curajoasă. Ceea ce nu este explicat încă este cine i-a manipulat şi de ce. Cine a tras în cine? Şi ce făceau Iliescu şi generalii loiali lui în spatele scenei? A rămas, după două decenii, impresia îngrozitoare că lupta a fost plănuită, iar revoluţia a fost o faţadă“, comentează Vuliamy.
Reporterul subliniază vorbele lui Cruceanu, potrivit cărora Iliescu a sugerat, la un moment dat, că revoluţia din România a trebuit să fie înscenată. „Dintre sutele de discursuri pe care Iliescu le-a rostit de atunci, mi-a rămas în memorie unul în care spunea: «Într-o ţară ca România, o revoluţie era imposibilă, aşa că a trebuit să fie înscenată». Aici a fost cel mai aproape să recunoască tot ceea ce toată lumea crede sau ştie că s-a întâmplat“, remarcă fostul curator.
Poporul a fost tras pe sfoară
Vuliamy îşi îndreaptă atenţia şi spre cel care a anunţat la postul public de televiziune vestea morţii lui Ceauşescu – Ion Caramitru – şi îşi aminteşte că s-a întâlnit de multe ori cu el pe holurile Televiziunii Române, acesta fiind implicat în nesfârşitele dezbateri despre viitorul ţării. Două decenii mai târziu, în iunie 2009, reporterul şi acum directorul Teatrului Naţional Bucureşti se întâlnesc din nou. „A fost o revoluţie populară, dar poporul a fost tras pe sfoară (…) Noi eram romantici, nu aveam nici o legătură cu cei de la putere. În decurs de un an, era mai mult decât evident că o facţiune a înlăturat alta, probabil în contact direct cu Moscova, unde Gorbaciov îşi dăduse seama că sistemul lui Ceauşescu se va prăbuşi. Instituţiile care au condus ţara au rămas aceleaşi, dar cu alte nume. În mod tragic, mai mulţi oameni au murit după execuţia lui Ceauşescu decât înainte. Dacă aş fi Iliescu şi aş crede în Dumnezeu, mi-ar fi frică de judecata Lui în legătură cu cei ucişi“, i-a declarat Caramitru reporterului de la The Observer.
Pentru cei corupţi nu există reguli
„Minciuna a lăsat în urmă un hibrid ciudat: o ţară care a îmbrăţişat sistemul capitalist de piaţă, dar care era condusă încă de vechea gardă. Moştenirea este reflectată într-un raport din 2008 al Uniunii Europene, care arăta că România este a doua cea mai coruptă ţară din blocul european, după Bulgaria“, scrie reporterul de la The Observer.
Ed Vuliamy îl citează şi pe Matei Paulin, un bancher care a crescut în străinătate, dar s-a întors în România după 1989, potrivit căruia fenomenul corupţiei a fost consolidat nu numai de falsitatea „revoluţiei“, ci şi de „complicitatea Occidentului în procesul de privatizare“ care a urmat după căderea regimului comunist. „Înainte de 1989, erau mai multe facţiuni în sistemul comunist. Acum, după ceea ce eu cred că a fost mai degrabă un «regicid» decât o lovitură de stat şi cu atât mai puţin o revoluţie, aceleaşi facţiuni există în ceea ce pare a fi un sistem de piaţă, dar care este în realitate un stat putred, care a vândut proprietăţi precum banca naţională, Petrom şi activităţi substanţiale de foraj, la o fracţiune din valoarea lor de piaţă, unor companii din Franţa, Austria sau alte ţări, pur şi simplu pentru a-şi apăra poziţiile politice. Puterile occidentale şi corporaţiile s-au alăturat acestui proces cu bună ştiinţă“, spune Paulin.
„În concluzie, România a fost cea mai vulnerabilă dintre toate ţările comuniste faţă de mitul Occidentului, considerat un paradis material, faţă de cultura mall-ului şi faţă de măsurarea succesului în funcţie de telefonul mobil. (Aceste mituri – n.r.) sunt deosebit de puternice aici, poate pentru că toate s-au întâmplat atât de brusc, chiar şi pentru clasele educate. A fost făcut mult rău, atât României, cât şi Occidentului, aşa cum putem vedea în criza cu care ne confruntăm acum: pentru că Occidentul a început să creadă în câteva dintre propriile noastre iluzii despre el, în falsele noastre aşteptări despre ceea ce părea el să promită în 1989. Un moment care pare să fie din altă viaţă şi, în acelaşi timp, parcă s-a întâmplat ieri“, conchide Ed Vuliamy, citând-o pe Codruţa Cruceanu.
