Nea Ilie păşeşte anevoie prin noroaiele făcute de ploaia care cade mărunt şi sâcâitor. Se-ntoarce de la o înmormântare, de undeva din sat, din Grindeni. Are 92 de ani, a făcut războiul şi încă citeşte fără ochelari din Sfânta Scriptură.
Încălţările alunecă uşor pe pământul îmbibat cu apă. Urma lăsată de ghete dăinuie o vreme înainte să fie înghiţită de picăturile care se-adună. Nea Ilie calcă cu grijă, fără teama ploii. Deschide uşa de la sala rece şi goală, cu ciment pe jos, şi îşi lasă lucrurile primite de pomană la înmormântare. „Dumnezeu să-mi trimeată sfârşit, că e greu“, rosteşte fără şovăire. „E greu cu viaţa de bătrân“, adaugă apoi, parcă justificându-şi gândul. A rămas singur nea Ilie, dar în ultimii ani s-a apropiat mai mult de Dumnezeu şi de biserică. Duminica şi la sărbători cântă laolaltă cu părintele. Nu mai vede aşa bine ca în tinereţe buchiile, dar reuşeşte să citească fără ochelari. „Am făcut războiul, eram în Regimentul 17 Infanterie. M-am întors acasă din Rusia degerat. Am făcut băi cu apă de la Gighera şi mă desfăcusem, da’ trebuia să nu mai plec iarna, să nu mai stau în ger. Apăi, eu am muncit şi la pădure, am făcut şi cărămizi, am făcut agricultură. Când mergeam cu nevasta la câmp şi se punea ploaia, îi spuneam să se ducă la car, că era acoperit, şi rămâneam eu să termin treaba. Da’ nici ea nu stătea acolo, că n-avea stare, săpa pe lângă car, în ploaie. N-am ţinut cont de sfaturile medicilor. În apa aia cu sulf, domnul doctor Marinescu mi-a spus să stau prima dată 10 minute, apoi 20 şi pe urmă 30. Da’ eu am stat de la-nceput o juma’ de oră şi-a ieşit de pe mine cum e marmelada. Are mult sulf şi e bună şi de băut“, povesteşte aproape pe nerăsuflate.
De Paşte şi de Sfânta Maria
Acum, puterile nu-l mai ţin să muncească pământul. Ca să scape de urât, nea Ilie Turnagiu îşi face de lucru prin curtea din faţa casei, aflată la câţiva paşi de biserică şi de casa parohială. „Lumea nu mai merge azi la slujbă. Nu mai ţine post, nu mai ascultă cuvântul Domnului. Nici nevasta mea nu mergea. Îi spuneam: «Hai, femeie, cu mine, că om găsi noi ce să mâncăm, tăiem o varză şi punem ulei pe ea şi-om mai găsi noi ceva, că avem în curtea asta …». Da’ ea era încăpăţânată de multe ori şi nu m-asculta“, zâmbeşte acum nea Ilie. Se-aşază mai bine pe scaun, în capătul scărilor, rezemând bastonul de uşă. Ploaia s-a potolit. Miroase a primăvară în grădina bătrânului veteran de 92 de ani. „Eu ţin şi post, nu mănânc nici miercurea, nici vinerea. Că dacă nu, nu-ţi merge bine la casă, la vite, nici la păsări, nici la oi“, spune convins de propriile-i vorbe. „Când n-am avut ce să mănânc, am luat brânză de la vaci“. Râde. „Şi am copt pâine. Mi-a cumpărat părintele un cuptor din ăla. Întâi, nu ştiam să umblu cu el. Da’ pe urmă m-am obişnuit… că din butoanele alea, unu’, ăl de sus, conduce curentul. Da’ pâinea-n ţăst e mai bună decât aia coaptă. Frământa nevasta cu zeamă de sfeclă şi cu făină, şi cu mălai şi băga în ţăstul ăla mare… era o minune când mâncai!“. Începe să cânte încet. „«Am văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată…». Vedeţi? Degeaba trăim. Cum facem noi voia lui Dumnezeu dacă mergem la biserică doar de Paşte şi de Sfânta Maria?“…
