Roar Engelberg este un naist norvegian îndrăgostit de folclorul românesc. L-am întâlnit în primele zile ale anului, la jumătatea drumului dintre Oslo şi Brandbu, locul său natal. Am stat de vorbă, în limba română, la o cafea.
– Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru nai?
– Aveam 11 ani când am ascultat la radioul norvegian un cântec foarte frumos interpretat de Gheorghe Zamfir. M-am îndrăgostit de acel sunet şi de un instrument care nu exista aici, aşa că am mers la un magazin de muzică din Hamar, am făcut comandă şi mi-au adus un nai foarte simplu, din America de Sud. Am început să cânt singur, pentru că nici profesori de nai nu erau.
L-a avut profesor pe craioveanul Nicolae Pârvu
– Şi ce cântaţi?
– Melodiile din repertoriul lui Gheorghe Zamfir, auzite la radio. Le cântam după ureche. Sunt lăutar! (Râde). Apoi, în anii `80, am fost cu maică mea la Mamaia. Ea mergea de obicei în Spania, să se bronzeze, dar, văzând că sunt foarte interesat de nai, a făcut o excepţie şi a mers în România cu mine, în vacanţă. Am fost şi la Braşov, şi în Delta Dunării, dar cel mai mult am stat la mare. Muzică nu prea am ascultat atunci, doar în ultima zi am descoperit în Satul de vacanţă localurile acelea cu specific din toate zonele ţării, unde multe formaţii cântau folclor. Am cumpărat şi un nai din România, unul artizanal, pentru turişti. După un an a venit în turneu în Norvegia taraful condus de Nicolae Pârvu, care este din Craiova şi care a fost profesorul meu. Au avut un concert în zonă, m-am dus şi eu, i-am aşteptat după spectacol, cu naiul. „Băiete, ce ai acolo?“, m-au întrebat. Le-am spus de pasiunea mea, au fost foarte impresionaţi, m-au invitat la celelalte concerte, iar Nicu Pârvu mi-a arătat un pic din tainele instrumentului. Dacă nu îl întâlneam, nu ajungeam să cânt la nai, pentru că e foarte greu să înveţi singur. Ar fi rămas un hobby. În acea vreme, taraful ăsta a venit cam în fiecare an în Norvegia şi ne-am întâlnit de fiecare dată. Apoi, prin `82, Nicolae Pârvu a rămas în Olanda, m-a chemat şi pe mine acolo, pentru a studia, şi am făcut asta trei ani, la Conservatorul inclus în Academia de Artă din Amsterdam, unde l-am avut profesor.
– V-aţi mai întors în România?
– După doi ani de la prima vizită. Apoi, nu am mai venit o vreme. Începusem să studiez în Olanda şi eram foarte ocupat, pe urmă a început să fie foarte greu în România, presiunea comuniştilor crescuse, erau multe greutăţi. Au apărut însă taraful lui Benone Damian, formaţia lui Ştefan Bucur (a murit de cancer, Dumnezeu să-l odihnească!), care veneau în Norvegia. Impresara care a organizat turneele pentru Benone Damian l-a ajutat şi pe Ştefan Bucur şi a apelat la mine. Am cântat cu ei în Norvegia, am participat însă şi la organizarea turneelor.
Cazat în cazarmă, la Târgu Jiu
– Când aţi fost ultima dată în România?
– În septembrie 2008. Am o prietenă în Bucureşti, merg acolo cât de des pot.
În 1994 am cântat pentru prima dată pe o scenă din România, apoi am făcut turnee o dată pe an. Mai mult în Bucureşti. Prin Craiova doar am trecut, în drum spre Târgu Jiu, unde am cântat cu Ansamblul „Ciorcârlia“, condus de dirijorul Marin Alexandru. Am susţinut un concert la o şcoală de jandarmerie, poate nici nu aveam voie să fiu acolo, ca norvegian, dar, fiind cu băieţii din Ansamblul „Ciocârlia“, care este al Ministerului de Interne, poate că nu a observat nimeni. Eram cazaţi într-o cazarmă, le-am şi spus: „În sfârşit, am ajuns şi la militărie!“ (Râde). Îmi amintesc că am trecut cu autobuzul pe lângă parcul central din Târgu Jiu, cel cu sculpturile lui Brâncuşi. Craiova e un oraş înconjurat de dealuri, nu? Aveţi şi o echipă de fotbal… Îmi place fotbalul. În Bucureşti, toţi ţin cu Steaua, dar în zona în care stau eu sunt mulţi rapidişti.
– Aveţi o echipă preferată şi în Norvegia?
– Valerenga Oslo. Am locuit o vreme lângă stadionul lor.
– Cum e viaţa de muzician în Norvegia? Vă mai ocupaţi cu altceva în afară de muzică?
– Nu mai e la fel de bine cum a fost. S-a schimbat sistemul, treptat. Până nu demult, fiecare comună avea buget pentru cultură. Dădeai un telefon celui care se ocupa de secţia de cultură din primărie şi dădeai concert pur şi simplu. Stabileai cu el data, locaţia, onorariul. Acum trebuie să insişti, să dai 100 de telefoane pentru un concert. E şi concurenţa mai mare, dar sunt şi bani mai puţini. Era mai multă diversitate şi în programele televiziunilor, ale radiourilor. Acum nu există decât emisiuni comerciale, filme americane. Dacă atunci apăreai de două-trei ori pe ecran într-un an, acum pot să treacă şi cinci ani până să apari, iar dacă vrei să te promovezi, trebuie să plăteşti mulţi bani. CD-uri aproape nu se mai vând, aşa că încerc să mă adaptez la situaţie, lucrez la proiectul unei case de discuri pe internet, pentru mine şi, desigur, pentru alţi artişti. Sunt naişti în Germania, Franţa, în alte ţări care nu sunt promovaţi, iar echipamentul, foarte scump în urmă cu câţiva ani, a devenit accesibil: cu 3.000 de euro îţi poţi lua tot ce ai nevoie pentru a face un studio acasă.
– Ce mai cântaţi?
– Acum cânt mai mult din America de Sud. Nu folclor, muzică clasică, Piazzola, sunt şi alţii cu stil asemănător, ale căror cântece cad bine la nai.
– Dar colinde?
– Înainte de Crăciun am avut multe angajamente, am cântat colinde norvegiene, dar şi internaţionale. Anul ăsta nu am făcut chiar concertele pe care le doream, dar, când voi avea unul al meu, va include şi două-trei colinde româneşti. Nu va lipsi „Sanie cu zurgălăi“, piesă foarte dinamică şi foarte îndrăgită. Pentru mine, muzica românească e pe primul loc. Mai ales folclorul, muzica lăutărească veche, dar nu mă dau înapoi nici de la cea clasică. Un compozitor român, Constantin Arvinte, a scris un concert pentru nai şi orchestră simfonică special pentru mine. E tare frumos, bazat pe folclorul românesc, mi-a trimis partitura şi urmează să interpretez acest concert. Probabil în altă ţară, pentru că în Norvegia sunt puţine orchestre simfonice profesionale. Poate în România.
M-aş bucura să cânt în Oltenia
– Avem şi în Craiova orchestră simfonică…
– Aş veni la Craiova cu mare plăcere. Ar fi şi mai frumos dacă s-ar putea face un turneu, cu câteva concerte. Naiul este un instrument specific oltenesc, muzica din această regiune este extraordinară, aşa că m-aş bucura să cânt în Oltenia. Este şi aici în Norvegia un compozitor foarte cunoscut, care a scris şi el un concert pentru mine, cu orchestră mică. Dar şi Constantin Arvinte a zis că poate adapta o variantă a concertului său şi pentru orchestră de cameră. Vreau să înregistrez un disc cu muzică originală, clasică, este proiectul meu cel mai important acum.
– Ce vă place în Norvegia?
– Peisajul, aerul curat. Sunt născut aici, e ţara mea. Când e ţara ta, e ţara ta.
– Mulţi dintre norvegienii pe care i-am întâlnit se consideră norocoşi că s-au născut aici.
– Mie parcă îmi place mai mult în România.
– Aţi veni să locuiţi în România?
– Am stat de câteva ori în Bucureşti, o lună, două. Dar din ce câştigi acolo, nu poţi trăi aici.
Românii sunt români; norvegienii parcă nu mai au personalitate
– Ce vă place la români?
– Oamenii sunt mult mai călduroşi şi mai primitori. Îmi place mâncarea. Ciorba de perişoare, sarmalele, micii, vinul românesc natural, de la ţară, şpriţul. (Râde). Colegul meu, naistul din Ansamblul „Ciocârlia“, face în fiecare an trei butoaie cu vin. Îmi plac şi modul de viaţă, şi clima, căci în ţinutul ăsta, Oppland, în care stau eu, de multe ori e foarte frig, sunt perioade când timp de o lună temperatura nu urcă de la -26 de grade Celsius. Dar ceea ce mi-a plăcut mai ales şi de la început la români a fost muzica. Sunt înnebunit după folclorul românesc. Din cauza asta, aici, în Norvegia, par un om ciudat, exotic. Când vin în România, mă simt în elementul meu, pentru că aproape prin fiecare fereastră iese muzica aceea care îmi bucură sufletul. Acolo e foarte normal ce fac eu, folclorul este iubit şi îmi place asta. Românii sunt români; norvegienii parcă nu mai au personalitate, specific naţional, tradiţiile sunt foarte slabe.
– Dar există o muzică tradiţională norvegiană?
– Aţi ascultat folclor norvegian de când aţi venit aici?
– Nu.
– Şi aţi fost în Telemark, zona cea mai bogată în tradiţii din Norvegia! Sunt lăutari foarte buni acolo, dar nu sunt daţi pe post. Muzica populară există, dar nu e promovată. În România, la o anumită oră, la radio sau la televizor începe emisiunea de folclor. Sunt şi canale speciale pentru muzica populară. În Norvegia nu există aşa ceva.
– Cultura norvegiană şi cea românească sunt foarte diferite. E şi ceva care le leagă?
– România faţă de Norvegia e pe dos. Şi invers. Nu pot să găsesc nici un lucru care le leagă. La voi se dă şpagă, aici nu, la voi se bea în fiecare zi un păhărel cu vin, aici e strict interzis, românii vor să petreacă, sunt foarte sociabili, de viaţă, aici oamenii sunt mai sobri. Dar, dacă stau mult în România, obosesc. Prietena mea din Bucureşti locuieşte într-o vilă. Vecinii dau muzica la maximum, vin mereu ţigani să ceară una sau alta, parcă între orele 3 şi 4 noaptea e mai linişte, dacă nu latră câinii, căci la 5 încep să cânte cocoşii! (Râde). Îmi plac toate astea, mă adaptez, dorm, în ciuda zgomotului (în Norvegia nu aş putea), dar, după o lună, obosesc. Totuşi, dacă pun pe picioare această casă de discuri pe internet, poate am să mă mut în România.
– Ce nu vă place în România?
– Faptul că lumea vorbeşte foarte mult despre orfani, despre copiii străzii, despre sărăcie. Astea poţi să le găseşti în orice ţară. Sunt destule probleme în România care trebuie rezolvate, dar nu e chiar atât de rău. Şi aici poţi să faci un film negativ despre Norvegia, dacă vrei. Poţi să te duci la Gara Centrală din Oslo şi să filmezi oameni săraci sau care mor pe stradă, ei se găsesc peste tot în lume. Apoi, sunt cerşetorii care strică imaginea României. Chiar şi aici vin cu acordeonul unii care nu sunt lăutari. Stau pe stradă şi, practic, cer bani, căci de cântat nu prea ştiu. Sunt prieten bun cu Ionică Minune, un acordeonist fantastic, şi am încercat să organizez un turneu pentru el în Norvegia, dar, dacă zici România şi acordeon în aceeaşi propoziţie, aici începe lumea să râdă. Se gândesc la acordeoniştii de pe stradă. Şi e păcat! Culmea e că, după ce aţi intrat în Uniunea Europeană, în Bucureşti au rămas foarte puţini cerşetori, au plecat prin alte ţări.
– Pe Gheorghe Zamfir l-aţi întâlnit?
– Sigur, de mai multe ori. Ultima dată, anul trecut, de Sfântul Ion, acasă la meşterul Ion Preda, din Bucureşti, cel mai bun constructor de nai tradiţional, care a lucrat şi instrumentul acesta cu care cânt. Erau acolo şi Marian Bucur, din SUA, Gheorghe Dumitru de la Ansamblul „Ciocârlia“, iar Gheorghe Zamfir a venit direct de la Novi Sad, unde avusese un concert. Am stat până dimineaţa.
– Aţi înregistrat discuri în România?
– Încă dinainte de revoluţie, în aprilie 1989, am imprimat un disc împreună cu Ansamblul „Ştefan Bucur“. Au avut mare curaj băieţii, pentru că era periculos atunci, nu era voie. În noiembrie, m-am întâlnit cu ei la un turneu în Suedia şi, când ne-am întors de acolo, începuse revoluţia în România. Am mai înregistrat la casa de discuri a lui Adrian Ordean, dar şi la Electrecord, o experienţă frumoasă pentru mine, căci e o casă de discuri potrivită pentru muzica populară. Marin Alexandru face aranjamente muzicale deosebite, iar să lucrezi cu maestrul de sunet Vasile Sibana este o plăcere. „Inimă de lăutar“ se intitulează discul pe care l-am imprimat la Electrecord, în 2007, an în care am cântat şi la Festivalul de la Mamaia, împreună cu Orchestra Naţională de Folclor, condusă de Constantin Arvinte.
– În ce ţări aţi mai cântat?
– În cele din Scandinavia, în Germania, Austria, Japonia, de mai multe ori – turnee foarte reuşite şi bine plătite. La această casă de discuri pe internet vreau să fac o pagină separată pentru Japonia, e o piaţă imensă acolo, în domeniul muzicii. În Norvegia, orice ai face, chiar dacă e un mare succes, vorbim totuşi de o ţară cu doar patru milioane de locuitori.
– Şi mai e şi frig, pe deasupra.
– Foarte frig. Prietena mea din Bucureşti nu vrea să vină aici. Poate găsesc o ţărancă din Oltenia, care să ştie să facă o ciorbă de perişoare, că norvegiencele nu mai ştiu să gătească.
– Dar mai fac prăjituri. Am văzut că păstrează obiceiul de a avea şapte feluri de prăjituri la masa de Crăciun.
– Aşa este. Mai ales la ţară, trebuie să fii pregătit cu dulciuri, căci vin colindătorii. Mai aveam un obicei ca, înainte de cadouri şi de masa de Crăciun, să ne prindem în cerc, în jurul bradului, şi să cântăm colinde. Nu mai face nimeni asta. Dar în privinţa mesei se păstrează tradiţia. Avem şi mâncăruri asemănătoare celor din România: cârnaţi, carne de porc, varză acră, cartofi, dar şi somon. De pe masa de Crăciun nu lipsesc însă pinnekjottet – carne de oaie la cuptor, cu cartofi fierţi – şi rachiul special…
– Akevit. L-am încercat.
– Şi, ce ziceţi de el? (Râde). Ajunge o dată pe an!
