De şapte luni, Claudiu stă pe patul de spital, cu pieptul plin de cicatrice de la biopsii, teste, analize, intervenţii. Boala i-a luat copilăria, citostaticele i-au deformat chipul şi trupul. Are şapte ani. Sfătuită de medici, mama sa a rămas însărcinată pentru a se putea face transplant cu celule stem de la noul făt. Sâmbătă noapte, în Spitalul din Slatina, a pierdut copilul prin avort spontan…
Merge încet, uşor legănat. Oboseşte repede, faţa i s-a umflat şi picioarele au început să-l doară. Şapte luni n-a văzut decât patul de metal al camerei de spital. Nu plânge, nu se vaietă. Doar pe masa de operaţie, Claudiu îşi strigă mama, atunci când medicii nu-i fac anestezie ca să-i monteze camera pentru tratamentul cu citostatice, pentru că venele nu-l mai suportă…
„Săru’mâna“, rosteşte repede, parcă să ne-o ia înainte, cum intrăm pe poartă. Îşi ţine mămica de mână, cuminte. Poartă un trening gri şi papucei albaştri, cu animăluţe. Feţişoara e disproporţionat de mare, cu obrajii aşa umflaţi şi ochii alungiţi. „De la tratament“, are să rostească mai târziu tatăl. Se aşază încet pe scaun, în curte, privind cum se rostogoleşte câinele prin iarbă. Este a doua oară, în ultimele şapte luni, când vine acasă. Întâi a fost de Paşte, patru zile, după care s-a întors la Fundeni mai rău decât plecase. La Institutul Oncologic este internat din martie… 13. „A venit într-o zi de la şcoală, plângându-se că-l doare umărul. L-am întrebat dacă s-a bătut cu băieţii sau dacă a căzut. I-am dat antibiotice, am crezut că o să-i treacă. Dar curând a început să i se umfle partea stângă. Ne-am speriat atunci şi ne-am dus la spitalul din Slatina. Am stat trei zile internată cu el, i-au făcut nişte analize şi i-au dat medicamente. I-au făcut o injecţie în venă, i s-a mai dezumflat gâtul şi ne-au lăsat să plecăm, că fusese o simplă răceală. Au spus că e bine copilul“, povesteşte Paula, mama lui Claudiu.
Un coşmar numit serviciu medical
Acasă, Claudiu a părut să se simtă mai bine. Câteva ore. Ieşit de sub perfuzii, glucoze şi vitamine administrate în venă, simptomele au revenit. Vomita şi a început să i se umfle partea stângă a pieptului. Noaptea, Paula aproape nu închidea ochii de grija lui. La fel şi Iulian, tatăl copilului.
„Într-o noapte, n-am mai putut sta. Ne-am îmbrăcat şi ne-am dus iar la Urgenţă, în Slatina. De gardă era tot doctorul Tudor, ca şi data trecută. Ne-a recunoscut. Două zile i-au făcut radiografii după radiografii. Apoi au format o comisie şi au stat să le interpreteze. Unul dintre medici, doctorul Bazavan, şi-a dat seama că e mult mai grav. Ne-a spus că are tumoră la plămâni şi chiar mai mult. Şi ne-a trimis la «Fundeni», la Institutul Oncologic“, spune bărbatul. Se opreşte câteva secunde. Mama adaugă: „I-au făcut puncţii, teste. Diagnosticul a fost leucemie în tot corpul, în proporţie de 85%“. Începe să plângă încet, fără zgomot. Copilul se întoarce spre ea şi o prinde de mână. Nu spune nimic. Doar o priveşte şi se foieşte uşor pe scaun. Câteva secunde, nimeni nu mai rosteşte o vorbă.
În salon, ca în celulă
Claudiu rupe primul tăcerea. „Pe el îl cheamă Bobi. Îmi place mai mult de el, că e mai gras. Câteodată îi dau lapte să mănânce“, spune arătând cu mâna spre unul dintre cei doi căţeluşi care se hârjonesc în iarbă. Chicoteşte: „Uite, ne-arată fundul!“. Când a plecat el, în martie, Bobi nu era. Râde bucuros când căţeii se muşcă în joacă. „Gata. L-a pus la pământ“. E liniştit acasă. De şapte luni, de când l-au internat, n-a văzut în jurul său decât boală, durere şi lacrimi. În salon, nu mai sunt copii de vârsta lui. Sunt mai mici. Au fost doi mai mari, dar… De ziua lui, când a împlinit şapte ani, făcea prima cură de citostatice. Luni bune a stat în pat, într-o cameră izolată, doar cu mama. Atunci când termină tratamentul şi sistemul imunitar este foarte slăbit, nu intră nimeni la el. Iulian îl vede cinci minute pe zi: „Intri pe coduri acolo, nu te lasă oricând, pentru că are trupul slăbit şi orice microb îl dă peste cap. Când termină cura şi are leucocitele scăzute, îi e rău, face afte în gură, nu mănâncă nimic patru-cinci zile“. Atunci îl dor toate. „Oricum, are pieptul numai semne, numai vânătăi, de la înţepături şi operaţii“, adaugă Paula.
Fericirea din desen
În curtea din Dranovăţu, în comuna Găneasa, Olt, s-a făcut iar linişte. Claudiu se dă jos de pe scaun. Îi e sete. Şi s-ar duce la poartă, să se joace cu copiii. Are el o vecină, e mai mare, într-a şaptea, de care îi place. Tatăl intră în casă să îi aducă un pahar cu apă. „Am fost la şcoală. Am luat FB. Trei. Unul la română, unul la mate şi…“ – încearcă să-şi amintească – „la desen. Am făcut o căsuţă, cu gard, cu păsărele, cu soare. Căsuţa era a mea, cu uşa albastră. Pe Bobi am uitat să-l fac. Ăăă… am uitat şi pe mama, şi pe tata“ povesteşte Claudiu. „Noi eram plecaţi“, zâmbeşte Iulian, ca să-l scoată din încurcătură. „M-am desenat doar pe mine. Stăteam în pat…“. Se tot uită în drum. Vrea la copii, să se joace. Tatăl îl ia de mână şi îl duce la poartă. Nu mai e nimeni. Au plecat… Se-ntoarce resemnat.
Operaţie cu cearşaful pe cap şi mâna la gură
„Şi mâine mă duc la şcoală. Îmi place. Şi mă joc cu ceilalţi copii“, spune încet. Mâine înseamnă însă întoarcerea la spital, la citostatice, la durere. Nu-l contrazice nimeni. Îl mai lasă încă să se gândească fericit la joacă. Mama începe din nou să plângă. „Plecăm la şapte de dimineaţă, cu maşina. Au spus că vin să ne ia“, adaugă tatăl. „Nu vreau cu maşina“, refuză Claudiu încet. Nici nu-i priveşte. Se uită fix la Bobi, care stă tolănit în iarbă, fără nici o grijă, fără nici o boală. „Bine, nu mergem cu maşina“, îi spune Paula încercând să zâmbească.
Dar lucrurile nu stau cum vrea el şi nici viaţa nu se derulează cum ar fi frumos. Mâine se întoarce la Bucureşti. Îl aşteaptă o operaţie de patru-cinci ore. „Trebuie să-i instaleze o cameră ca să poată continua cura cu citostatice, pentru că venele s-au ars, nu le mai suportă“, explică părinţii. „A avut catetere până acum, tot ca o cameră care se instalează pe vene, în afară. Dar astea se ţin mai puţin, două săptămâni, nu o jumătate de an. A mai suferit o intervenţie, dar atunci i-au băgat cameră de sugar, nu de vârsta lui. Tuşea şi nici nu putea să respire. I-au scos-o şi acum îl deschid să-i monteze alta. E a cincea anestezie totală pe care i-o fac în şapte luni“, oftează mama. Îl mângâie pe cap şi-l sărută uşor. „Eşti viaţa mea“, rosteşte încet şi glasul i se sugrumă. „Prima operaţie a durat cinci ore. Au făcut-o la Spitalul «Gr. Alexandrescu», la… renumitul chirurg al Bucureştiului… Bâscă… Am ajuns înapoi cu hemoragie. Două ore a plâns copilul încontinuu, strigând să nu bage acul. Că nu i-au făcut anestezie, l-au tăiat pe viu. Îl auzeam cum cerea să vin la el. Ne-a povestit apoi, când ne-am întors la Institut, că i-au pus cearşaful în cap şi mâna la gură să nu mai ţipe. Când am ajuns la «Fundeni» era plin de sânge, ţâşnea peste tot, dar de la «Grigorescu» ne spuseseră că nu e nici o problemă, putem pleca aşa. Că n-are nimic. I-au scos acul în cameră şi până şi doctorii din «Fundeni» ziceau că nu trebuia să-l înţepe în halul ala…“, îşi aduce aminte mama.
Un transplant pentru o viaţă
Claudiu începe iar să se foiască şi coboară de pe scaun. Vorbeşte rar, aproape şoptit. Cere din nou apă. „La ultimul RMN, ne-au spus că sângerează pe coloană. De-aia merge aşa încet şi îl dor picioarele şi mâinile. Boala o ia pe coloană“, adaugă tatăl. „Am umblat peste tot. Am fost la toate fundaţiile, la toate televiziunile. Nu primim decât amânări. Să aşteptăm, ne spun. Şi aşteptarea ne omoară. Boala avansează. Doctorii de-aici ne ceartă că nu facem mai mult. Da’ nici nu ştiu unde să mai încerc. Că eu numai asta fac. Paula stă cu el şi eu alerg. Cât a avut nevoie de sânge, mă duceam la Centrul pentru transfuzii şi mă rugam de oameni să doneze, că nu ajungea ce dădeam eu. Acum avem dosar şi pentru Ministerul Sănătăţii, dar cine ştie dacă ne ajută. Îi trebuie aproape 191.000 de dolari pentru transplantul de măduvă. Clinica am găsit-o în Ungaria. Acolo ne-aşteaptă, aşa ne-au spus. Şi dacă ne-am naşte de o sută de ori n-am reuşi să strângem atâţia bani. Ne descurcăm din ce în ce mai greu şi acum, cu tratamente şi ce mai trebuie să cumpărăm. Ne ajută mama mea, care lucrează în Italia. Şi soacra mea. Copiii de la şcoală şi-au donat alocaţiile când au aflat, ne-au mai dat şi profesorii. Dar pentru intervenţia cea mare nu avem nimic. Şi timpul pentru el nu înseamnă decât un singur lucru. Câteodată ne spune că ştie că o să moară. Că a văzut că acei doi copii din salonul lui nu mai trăiesc. Îi spunem şi noi, şi medicii că nu-i aşa, că are să se facă bine, o să se-ntoarcă iar la şcoală şi la copii, să se joace din nou…“, mai spune Iulian, încet, fără curaj.
Şansa lui Claudiu, ucisă la cinci luni
Cu cinci luni în urmă, Paula a rămas din nou însărcinată. „Comisia de la «Fundeni» ne-a sfătuit aşa, pentru că alt copil l-ar fi putut salva pe Claudiu, prin prelevarea de celule stem. Şi aşa am făcut. A fost o minune. Totul a decurs bine până acum… până sâmbătă. Vineri ne-au externat de la «Fundeni» şi a doua zi, seara, am pierdut lichidul. Am ajuns la urgenţă, la ora unsprezece. Le-am explicat care e situaţia şi le-am cerut doctorilor să-l salveze. M-au băgat pe perfuzii ca să-mi provoace dilatarea. Am născut în salon. A doua zi mi-au făcut chiuretajul, ca să cureţe locul. Mi-au spus că nu au avut cum să ia celule stem, că la Slatina nu au cele necesare. Şi copilul era deja mort, că pierdusem lichidul. Aşa mi-au spus…“, plânge încet, fără speranţă, Paula.
Oamenii spun că banul e ochiul dracului. De data aceasta însă ei ar putea salva o viaţă. Viaţa unui copil de şapte ani…
Pentru cei care pot să-i ajute copilul, Iulian Voicu a deschis trei conturi la Banca Comercială Română. Ele sunt:
Cod IBAN – RO55RNCB0701099022220001 – în lei;
Cod IBAN – RO28RNCB0701099022220002 – în euro;
Cod IBAN – RO98RNCB0701099022220003 – în dolari.
