Vlad Drăgulescu, tânăr actor craiovean, a înfiinţat în urmă cu doi ani şi jumătate o asociaţie care a animat activitatea teatrală în spaţii neconvenţionale din Bănie.
– Vlad, câteva cuvinte despre tine, pentru început…?
-Născut în Craiova, 1980, 29 decembrie. Capricorn. Am urmat şcoala generală la Colegiul „Carol I“, iar Liceul în „Titulescu“, unde m-am pregătit pentru Facultatea de Farmacie. Încă din clasa a VIII-a mă hotărâsem să mă fac farmacist, mergeam la olimpiade la chimie, la biologie. În 1999 am dat la farmacie şi am picat. În sală, a venit la mine un supraveghetor şi mi-a zis: „Uită-te în jurul tău! Ce cauţi tu aici?“. Şi chiar mi-am pus întrebarea, am făcut management, un an, într-o facultate particulară, am renunţat, apoi mi s-a părut că o să fiu agronom şi m-am dus la facultatea asta, care era la un minut şi jumătate de casa mea. În Agronomie, la subsol, era şi Facultatea de teatru.
– Cum ai ajuns să dai examen acolo?
– Nu aveam nici o legătură cu teatrul. Eram un tip foarte pragmatic. Pe atunci mă interesa să câştig mulţi bani, să mă întreţin, să îmi fie bine. Când aveam 20 de ani, am întâlnit o fată, m-am îndrăgostit, iar ea m-a părăsit. Voia să dea la teatru, mergea la cursurile pregătitoare de actorie ale facultăţii, ţinute de Ilie Gheorghe. M-am dus şi eu pe acolo, după ce mă părăsise, să o mai văd, să îi arăt că avem pasiuni comune. Ilie Gheorghe m-a rugat: „Hai, intră şi tu!“, am început să mă joc şi mi-a plăcut. El mi-a spus să dau la teatru neapărat. Asta se întâmpla în 2000. În 2001 ar fi trebuit să încerc, dar m-am plimbat puţin în jurul lumii, chiar în zilele în care se ţinea examenul de admitere.
În jurul lumii
– Cum s-a întâmplat?
– Am câştigat o excursie, la un concurs organizat de o firmă care produce ţigări. Trebuia să trimit două folii de aluminiu. Din 800.000 de plicuri, două au fost ale mele. Au fost alese 2.000, iar expeditorii lor au primit câte un rucsac şi un chestionar. L-am completat, am trimis şi o poză (aveam o jumătate de faţă luminată, jumătate întunecată, mă pasiona fotografia pe atunci), 100 de oameni din cei 2.000 au fost chemaţi la interviu, iar doi au fost câştigători. Unul dintre ei am fost eu.
Aşa că am pornit în jurul lumii. Un zbor avea, în medie, 13 ore, iar ruta a fost: Bucureşti, Londra, Cairo, Barcelona, Madrid, Londra, Singapore, Sydney, Los Angeles, Miami, Rio de Janeiro, Sao Paolo, Londra, Bucureşti. Pe 7 septembrie, de exemplu, am plecat din Sydney la 4 după-amiaza şi tot pe 7 septembrie, dar la 10 dimineaţa, am ajuns în Los Angeles. Pe drum, am prins răsăritul de două ori. Iar pe 10 septembrie, în Los Angeles fiind, am aflat că la Rio, unde trebuia să mergem, este furtună. „Nu vreţi să mergeţi la New York?“, a întrebat unul dintre cei doi belgieni care aveau grijă de noi, doi români şi doi polonezi. Polonezii erau însă un pic antiamericani, noi am zis că despre Statele Unite ne-am făcut o idee în Los Angeles, am fi vrut să vedem Rio, pentru că este chiar o destinaţie exotică. Şi am ales să mergem acolo, chiar dacă ploua. Aşa că am pornit către Miami, unde am avut o escală de câteva ore, apoi am plecat spre Brazilia. Am aterizat la Rio pe 11 septembrie, la 9.05, când primul avion a lovit unul dintre „Gemeni“, am aflat despre asta de la taximetristul care ne ducea la hotel. Când am ajuns în cameră, am văzut în direct, la televizor, cum intra al doilea avion în celălalt turn. Şeful nostru, Patrick, unul dintre belgieni, ne-a arătat agenda: dacă am fi ales New York, la 9 dimineaţa ar fi trebuit să vizităm World Trade Center.
– Pari un tip norocos.
– Asta e o poveste frumoasă. Sunt şi poveşti urâte, pe care însă nu le spun. Le îngrop.
– Ai mai întâlnit-o pe fata aia?
– Da, ne-am mai întâlnit, ea a urmat altă facultate, jurnalism, după ce a făcut să cotească viaţa mea. Dumnezeu ştie cum orânduieşte lucrurile! În 2002, am dat la teatru, la Bucureşti, unde m-am dus pregătit cu o poezie, „Tatăl nostru“ şi „Deşteaptă-te Române!“. Şi am ajuns până la ultima etapă, unde, neştiind nici un monolog, m-am blocat.
-Te pregătisei?
– Eu aveam senzaţia că m-am pregătit, citisem poezii, monoloage. Acolo mi-am dat seama că nu ştiam decât o poezie. Când am ajuns însă în ultima etapă, chiar aş fi vrut să intru. Dar am picat. În 2003, am intrat, în Craiova. Ultimul, cu 6,66. Asta m-a ambiţionat să trag tare, să muncesc. În primul an de facultate eram chiar habotnic, nu puteai să vorbeşti decât teatru cu mine, nu încăpea altceva în viaţa mea.
– Ce ai învăţat de la profesorii tăi?
– Mi-au dat foarte mult, cred că tot ce am întâlnit până acum în viaţa mea mi-a dat ceva, dar actoria nu se învaţă doar mergând la şcoală patru ani. E un ciclu de o viaţă. Când am intrat la facultate, aveam impresia că ştiu mai mult teatru, acum îmi dau seama că sunt abia la începuturile acestei meserii, la „supa primordială“, unde extrag elemente pentru a deveni actor. Încep lucrul la o piesă şi mi se pare că nu sunt talentat, că n-am nici o treabă cu meseria asta. Am emoţia: „Oare sunt în stare să fac rolul?“. Şi încerc să dau cât de mult pot, iar după spectacol îmi dau seama câte alte lucruri se puteau face, şi că rolul nu e epuizat, oricând i se poate adăuga ceva. În meseria de actor, nu termini de învăţat.
– Ce planuri aveai în studenţie? Te gândeai în ce piese, în ce filme o să joci, cândva?
– Din fericire, sora mea e tot actriţă, absolvise aceeaşi facultate, ştiam la ce să mă aştept şi că viaţa de actor nu e roz, termini facultatea şi ajungi vedetă. N-am visat prea departe, am plănuit doar să construiesc asociaţia asta, „I.S. Drăgulescu“. M-am gândit la ea din anul III, în 2005, toamna, iar anul următor, în martie, am înfiinţat-o. Am vrut să îmi dau o şansă în primul rând mie, ca să nu par vreun altruist, apoi colegilor mei. Imediat după înfiinţare, m-am întâlnit cu Cătălin Băicuş. El voia să facă un spectacol, eu, de asemenea, aşa că împreună am realizat „Aplauzele le iau mâine“, prima montare produsă de Asociaţia „I.S. Drăgulescu“. Mircea Cornişteanu, directorul Teatrului Naţional din Craiova, a văzut-o, i-a plăcut şi ne-a invitat să o jucăm în sala mică a teatrului, unde poate fi urmărită şi astăzi. Avem un contract care expiră în 2009. Este extraordinar că teatrul a fost deschis la colaborarea cu noi.
„Am construit o echipă care a avut succesele ei“
– Cum au răspuns colegii tăi?
– Singur nu aş fi putut face nimic. Din fericire, există oameni cu suficientă nebunie să pună în practică nebuniile altora. I-am băgat în corturi, i-am mascat şi i-am dus pe stradă, i-am pus să danseze la fântână, iar ei au mers cu mine, fără nici un ban, în zile în care nimeni nu mai face ceva neplătit.
Am avut perioada noastră foarte bună, am lucrat foarte mult, ne-am urcat unii pe umerii altora şi am construit o echipă care a avut succesele ei şi care, apoi, s-a despărţit, colegii mei ajungând la teatrele din Piteşti, Petroşani, Râmnicu Vâlcea. Sper că fiecare şi-a făcut altă echipă, care să ducă mai departe lucrurile în care am crezut noi.
– Îţi lipsesc?
– Nouă dintre ei îmi erau colegi. Au lăsat un gol. Mi-ar fi plăcut ca măcar vara să ne strângem, să mai facem un spectacol. Dar fiecare îşi face o familie, la un moment dat, oamenii nu pot fi condamnaţi că nu vin sau că nu fac. Toţi colegii mei sunt angajaţi în afară de mine.
– Cum se face că tu nu eşti?
– Am avut oferte de la câteva teatre, dar le-am refuzat din dorinţa de a fi independent. Singurul loc unde am încercat să intru a fost Teatrul Naţional din Craiova. Am vrut să rămân aici, altfel m-aş îndepărta de oraş, de proiectele mele. Îmi amintesc primul nostru eveniment stradal – „Unde, cine, ce?“, petrecut în faţa teatrului, într-un cort pe care l-am închiriat de la o unitate militară, pe o sumă modică (mi l-ar fi dat şi gratis, dar nu le permitea regulamentul). Ploua, actorii mă sunau, iar eu, împreună cu George Sfârâială şi Cătălin Vieru montam cortul şi le dădeam asigurări că facem spectacolul. La 4 trebuia să înceapă, la patru fără cinci a ieşit soarele.
– La Alexandria, la Festivalul „Ideo Ideis“ din această lună, s-a întâmplat invers. A început ploaia chiar în momentul în care vă pregăteaţi să intraţi în scena improvizată în curtea Liceului pedagogic. E frustrant?
– Ne-a luat trei ore să montăm luminile, să fixăm cadrul, aduse de la Craiova, ne machiasem, trebuia să intrăm, când a venit cineva şi ne-a spus: „Plouă!“
Până la urmă, asta e viaţa, natura are legile ei, nu ne putem împotrivi. Am jucat spectacolul a doua zi, din păcate nu afară, cum îmi doream, ci la Casa de Cultură. Cadrul ăla se stabilizează în şuruburi şi nu am avut voie să găurim podeaua, aşa că am pus o scară, în spate, două plăci de metal şi, peste ele, doi oameni care au stat acolo tot timpul spectacolului. E fantastic să stai sub reflectoare, nemişcat, 45 de minute, probabil că a fost mai greu pentru ei decât pentru noi, cei care jucam.
– Te ocupi, pentru acest festival de la Alexandria, mai ales de trupa Morphia.
– E o trupă de amatori, de liceeni care se joacă de-a teatrul. Câteodată se joacă foarte bine. Am văzut tineri, şi din alte trupe, care câteodată se joacă de-a teatrul mai bine decât actorii profesionişti, care ştiu trucuri, tehnici. Tinerii sunt forţaţi să ia totul, cum zicea profesorul meu, din cutiuţa cu amintiri. Deschid sertăraşele şi iau de acolo. Tinerii ăştia nu au tehnica să ajungă la o anumită trăire, pe care un actor o poate dezvolta, chiar dacă nu există în el. Ei sunt talente în stare brută. Au aripi, au motoare fantastice, devin miraculoşi. Unii vor ajunge actori, alţii nu, dar ceea ce fac acum îi ajută în formarea lor, le va fi de folos în meseriile lor. Actoria îţi deschide gândirea, şi, ca orice artă, îţi îmbracă foarte frumos interiorul.
– Cum se uită ei la tine?
– Sper că le sunt un coleg mai mare, nu vreau să le fiu un profesor. Suntem parteneri. Eu sunt regizorul, ei sunt actorii şi asta e relaţia. Unii mai strâmbă din nas, dar mie nu-mi place monotonia. Prefer locurile unde există oameni care mă provoacă şi pe care îi pot provoca.
– Cum ajunge un tânăr în trupa Morphia?
– E necesar să fie talentat şi să aibă dorinţă. Talentul nu cred că a fost definit într-un mod precis de cineva, îl simţi când îl întâlneşti. E ca un animal de care vorbim, fără să ştim exact cum arată, dar când trece pe lângă noi, îl recunoaştem. Se fac preselecţii, chiar anul ăsta vom avea, pentru că sunt 12 fete în trupă, iar în teatru e nevoie şi de băieţi, căci dramaturgii scriu mai mult pentru băieţi.
– Şi tu ai scris teatru.
– Am scris puţin, dar am abandonat când mi-am pierdut caietul cu notiţe. Am scris şi poezie, din păcate, în ultima vreme, nu. Nu ştiu cum scriu alţii sau dacă e vreo regulă, mie mi se întâmpla să scriu 20 de poezii deodată, apoi să nu mai scriu nimic două săptămâni, iar când le reciteam peste o lună, două, trei, nu le mai recunoşteam. Dar mă ajutau să înţeleg nişte lucruri despre mine. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, ceva de genul ăsta ai putea să spui citind mai târziu poeziile pe care le-ai scris la o anumită vârstă. Noi avem tot timpul senzaţia că ştim prea bine ce vrem, dar lucrurile sunt uneori ascunse, iar poezia e şi ea un lucru ascuns în noi, care iese afară prin cuvinte, care, în momentul respectiv, se cere exprimat. În actorie îţi împrumuţi corpul tău, vorbele tale, creierul tău unui personaj. I le dai lui să le folosească, să se ridice în picioare şi să spună ce are de spus. Cred că şi în poezie e acelaşi lucru: te laşi pradă unei stări, unui sentiment, unei imagini şi scrii, nu neapărat imediat, dar strângi stări, sentimente, imagini şi ele răbufnesc la un moment dat. Nu sunt un poet, dar a fost o experienţă frumoasă.
Actorii sunt
ca nişte ouă Kinder
– Te joci şi de-a regizorul. Cum e?
– E cu totul altă meserie, nu are nici o legătură cu actoria. Faptul că înţeleg actorul, ştiu cum funcţionează, de unde se hrăneşte, cum face să adune ingredientele pentru un rol, este un atu, dar ai nevoie şi de studii de regie.
Actorii sunt ca nişte ouă Kinder: arată bine, sunt frumoşi, au vanilie şi ciocolată, dar mai există ceva înăuntru, o surpriză pe care doar regizorul ştie să o monteze, astfel încât copilul, adică spectatorul, să fie fericit. Un actor nu e actor până nu dă de un regizor mare care să îl descopere.
– Te gândeşti la film, ca regizor, ca actor?
– Mă gândesc şi ca regizor, şi ca actor, dar lucrurile sunt diferite în teatru şi în film. Am regizat un scurt metraj, de 20 de minute, la care filmasem 24 de ore, nu în cele mai bune condiţii tehnice, cu lumini de teatru, nu de film. Mi-ar plăcea să joc în film, dar pentru asta ar trebui să fac mai multe castinguri, ori eu nu prea am grijă de mine, din punctul ăsta de vedere. Mă ocup de asociaţia asta, să fie cât mai stabilă, să adun în jurul ei oameni care să facă spectacole, pentru că nu ţin să le fac eu. A mai apărut o asociaţie, „Dimanche“, care a făcut un spectacol, „Miroase a pradă“, urmează altul, „Paraziţii“, mă bucur foarte mult. Aş dori să existe 20 de asociaţii în Craiova care să facă spectacole, să existe o concurenţă, pentru că aşa se stimulează reciproc şi calitatea creşte. În ceea ce priveşte Asociaţia „Drăgulescu“, sper ca ea să înglobeze o minicompanie care să producă spectacole pe care să le ducem în cluburi, pe stradă, în spaţii neconvenţionale, pentru oamenii care nu merg în mod obişnuit la teatru.
– E o prioritate pentru tine?
– Da, e prioritatea mea în momentul de faţă.
Craiova, un oraş
în care se rămâne
– Se pot schimba lucrurile?
– Sigur că da. O familie, soţie, copii, cam ăsta e viitorul. Îţi trebuie un echilibru, un cămin din care să pleci, în care să te întorci. Este o împlinire care trebuie să se producă. Până atunci însă, mă gândesc la viitorul spectacol, unul de mişcare, în genul „Metamorfozelor“, pe care l-am făcut împreună cu Ruxandra Chelaru, care a absolvit în vara asta facultatea craioveană şi care mi-aş dori să nu plece în altă parte, pentru că am nevoie de ea în acest proiect, în care va juca şi una din fetele de la trupa Morphia, cea care a câştigat la Alexandria, în această lună, premiul pentru dans.
– Un critic literar spunea despre Craiova că este un oraş din care se pleacă.
– Pentru mine este un oraş în care se rămâne… Lucrăm acum la un proiect intitulat „Stop Cadru“. Vom aduce pe străzile Craiovei 20 de statui vivante. Prima statuie este produsă deja, urmează să facem demersurile la primărie pentru autorizaţii. Până acum, am avut o relaţie foarte bună cu autorităţile, au fost mereu deschise la ideile noastre şi mi se pare că tot mai mulţi oameni capătă încredere că în Craiova se poate face ceva.
Interviu de Cornel Mihai UNGUREANU
