Întâlnirile la ceaiul de la ora cinci, ieşirile cu familia la restaurantele hotelurilor sau localurilor, dar şi petrecerile la ceas de seară cu prietenii erau cele mai gustate momente ale unor vremuri pierdute în negura timpului, care vin astăzi să aducă ceva din izul răsfăţurilor de ieri.
Parcul Romanescu, bulevardul Carol şi cine ştie câte alte străzi din Craiova de ieri erau presărate din loc în loc cu câte un local renumit printre petrecăreţi. Poveştile legate de aceste locuri sunt multe şi frumoase. „Pe bulevardul Carol I, vizavi de atelierul de monumente funerare ale grecului Karaianis şi în vecinătatea imediată a unei vestite cârciumi-depozit, ţinută de Boşca, se afla un cunoscut depozit de vinuri şi băuturi alcoolice rânduit de Stelian Antonescu. Depozit mare, cu dever, de la care se aprovizionau mai toţi cârciumarii Craiovei. Era şi locul de întâlnire al multor clienţi, care preferau să bea vinul neasemuit, direct de la butoi, în ulcele de pământ. Nu de puţine ori, în depozit se încingeau petreceri, care ţineau până a doua zi în zori, şi, adesea, Stelian Antonescu îşi lăsa prietenii şi obişnuiţii casei să petreacă singuri, urmând ca «deconturile» să se facă ulterior. Într-o noapte – ne povestea actorul Ion Lupu – o seamă de petrecăreţi au avut o întâlnire de neuitat, stropită din belşug cu licorile bahice. Dimineaţa, când a venit patronul, i-a găsit pe cheflii într-o stare euforică rar întâlnită. De atâta «Hai, noroc!», ulcelele se spărseseră. Rămaşi numai cu mănuşile în mână, chefliii ciocneau doar cu acestea, dovedind că petrecerea putea continua şi aşa..“, descriu atmosfera de petrecere de odinioară Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu, în „Craiova, mon amour“.
De la Petreşti, la delicatesele restaurantelor-hotel
„La Petreşti“, undeva pe strada Buzeşti, era alt local cu delicatese menite să-i îmbie pe cei care îi treceau pragul: caviar, icre de Manciuria, vestitele sardele „Robert“, aduse din Norvegia, măsline de Volo, udate deseori cu vinuri de viţă nobilă, şi mai ales „pelinul de mai“ din podgoria lui Jean Popa. „Dacă am face o comparaţie, localul amintit se aseamăna, din toate punctele de vedere, cu celebra bodegă bucureşteană a lui Dragomir Niculescu. Serviciul în bodegă se făcea la mese înalte, fără scaune; se făceau mai mult comenzi pentru acasă, prilejuite de sindrofii familiale“, se menţionează în „Craiova, mon amour“. Bucatele alese încântau mai ales în restaurantele hotelurilor Palace şi Minerva. Erau răsfăţurile culinare ale celor care-şi permiteau, chiar şi slujbaşi mărunţi, „să scoată familia la local“. Erau îmbiaţi cu mici, fleici, măruntaie şi momiţe delicioase, preparate din miel fraged, viţel tânăr şi peşte bătrân, plătică pe cărbune, purceluşi de lapte la tavă, ştiucă umplută, fripturi de pui, iepure în vin cu mirodenii, frigărui de rinichi ori ficat, tocăniţă de ficat mehedinţeană, sărmăluţe uriaşe sau cât aluna. Erau însă şi restaurante care ofereau specialităţi cu totul aparte: de pildă, „găină bine îngrăşată cu boabe de grâu înverzite în lapte şi jertfită fără sânge, înecată într-o oală de lut, cu oţet cât cuprinde“, aşa cum e prezentată într-un anunţ publicitar. Produsele de porc erau cu atât mai mult „îngălbenite“ de aburii ţuicii de Laloş, Breasta ori Ciocadia: caltaboşi din sânge şi ficat, tobă cu sânge, şuncă (crudă, fiartă în apă cu vin sau în zeamă de varză şi mazăre), piftii asortate, trandafiri ţărăneşti sau tobă cu sânge, trandafiri iuţi. „Restauratorii şi bucătarii, deopotrivă, se întreceau în iniţiative şi reţete culinare deosebite. «Bucătăria fără foc» era specialitatea unora; alţii, Spirtaru, de exemplu, făceau caz, publicitar, de «mielul fraged de lapte, oaie sau berbec, fie bătut, adică batal, cu toate anexele lor, de la creier, uger şi căpăţână până la fudulii»… Ciorba de oase de porc era mântuitoare, iar pilaful de dovlecei cu praz şi carne, de asemenea. Găluştele de ficat, sufleurile din creier sau ficat de pasăre «vrăjitorit preparat» îi scoteau din minţi pe gurmanzi“. Şi când serveau asemenea rarităţi, tarafurile întreţineau apetitul: „Puică, m-aş iubi cu tine/ Dar ţi-e mijlocul subţire,/ Se mlădie după mine./ Ţie ţi-e pieptul crudicel/Fraged, a pulpă de miel/Ca trupşor de porumbel/ Ca şoricul de purcel/Când nu te saturi de el.“
Puţini dintre cei ce-şi duc traiul în Craiova de azi mai rememorează această lume a unor bucurii modeste şi oneste, de altădată. Au fost răsfăţurile de ieri, care reînvie lumea de altădată.
