Oltenia păstrează amintirea unui număr impresionant de reprezentări mitice. Sunt moşteniri din substratul autohton al vechii Europe, trac şi geto-dac, împrumutate şi asimilate din cultele greco-romane şi orientale, dar şi creaţii mitice relativ recente româneşti. Sunt prezenţe frecvente în peisajul spiritual, cărora li se acordă zile de celebrare, li se sacrifică animale, sau sunt invocate pentru rezolvarea unor probleme presante ale comunităţii (alungarea secetei) sau le sunt consacrate practici care să le alunge, căci aduc nenorociri la casa omului.
De la Muma pădurii, la vârcolaci şi iele
Muma pădurii, vârcolacii sau ielele sunt astăzi personaje de basm ori figuri desprinse din pelicule sau cărţi. Pe vremuri însă, oamenii credeau în existenţa şi în puterea lor. Muma pădurii era „ca o claie de fân aprinsă“ de care trebuia să se ferească femeia, până la şase săptămâni după naştere, spunându-se că altfel Muma pădurii ar fi luat-o cu ea. Şi copii se descântau de ea, se aducea chiar o buruiană din pădure, cu care se afumau micuţii să nu plângă noaptea. Exista, de asemenea, credinţa în vârcolaci. Se spunea în regiunea Doljului că, „atunci când se închidea luna, vârcolacul fususe cel care o mâncase“, tot astfel cum în Gorj şi Mehedinţi exista convingerea că aceste arătări, uriaşi ai văzduhului, mâncau soarele şi luna. Uneori erau confundaţi cu strigoii. Deseori oamenii „se uitau prin geam afumat la lună să vadă vârcolacii. Şi băteau tinichelele să fugă vârcolacii, să nu mănânce luna“, se precizează în „Sărbători şi obiceiuri“, volumul I – Oltenia, publicat de Institutul de etnografie şi folclor „C. Brăiloiu“ al Academiei Române. „Marţi seara nu torc femeile acasă, că mănâncă vârcolacii luna ori căpiază, dar la clacă se duceau“, se menţionează în acelaşi document. Mai puţin înfiorătoare erau ielele, „zâne, femei neînchipuit de frumoase“, conform credinţelor din Gorjul de altădată. Pentru mehedinţeni erau „tinere frumoase, fiinţe deosebite, îmbrăcate în haine lucitoare şi cu chimir“. Purtau chiar şi clopoţei. Pentru cei din Olt, ele se înfăţişau ca „nişte tinere cu flori aşezate în formă de coroniţe pe cap. Erau îmbrăcate în alb, erau ca nişte năluci“, deseori auzite cântând în văzduh. În Dolj, oamenii locului credeau că te iau din Rusalii şi începi să joci şi să te îmbolnăveşti. Muzica lor te prindea într-o vrajă, din care cu greu puteai ieşi. Cântau cu cimpoiul, dansau dezbrăcate, iar în locul acela iarba rămânea pârjolită. „Apăreau şi în locuri îndepărtate, noaptea, şi la hotare. Când se arătau, cel care le vedea se îmbolnăvea imediat“, „dacă şi călcai pe locul lor, te poceau“ sau „dacă treceau pe lângă tine, rămâneai strâmb, damblagit şi se spunea în sat că te-a lovit sau l-a lovit din iele“. În Vâlcea se puneau pe seama lor dispariţiile tinerilor, căci ele „vin la fereastră şi-i atrag pe cei tineri în special“. Din acest motiv oamenii evitau să umble la cumpănă de noapte, tot astfel cum nu tăiau cu foarfecele sau ţineau „curăţenie de bărbat“ de teama ielelor.
