Şi-au dobândit meşteşugul de la Dumnezeu, numai că, neavând suflare divină, au pus vasele la ars pentru a dăinui. Sunt meşterii olari din Oltenia, Muntenia, Ardeal, Moldova, Bucovina sau oricare colţ de ţară.
Un alt tip de lectură a satului românesc, minunat încifrată de-a lungul vremurilor, scrisă de meşteri, aşa s-ar putea traduce munca de creaţie a olarilor. „Smulse pământului, îndelung modelate în rotirea lor halucinantă de mâinile meşterului, apoi date cuptoarelor pentru a fura ceva din arşiţa focului care purifică spre dăinuire şi, în final, învăţate să «vorbească» limbajul străvechi al semnului incizat sau pictat“, după cum afirma profesorul doctor Mihai Viorel Fifor, directorul Muzeului Olteniei Craiova, vasele îşi ocupă locul lor în povestea satului românesc. Sunt obiectele în care olaru se oglindeşte permanent, care vorbesc despre o poveste veche, care se pierde undeva în negura timpului. O naraţiune din care nu lipseşte dialogul inedit, care se naşte între el, meşterul olar, şi obiectul care i-a naştere din mâinile sale.
Poveşti cu iz de vechi
Sunt naraţiuni frumoase, care vorbesc despre oameni, despre artă, despre un stil de viaţă inedit. Astăzi, o altă poveste se naşte. Este cea a meşterului olar din Oboga, Grigore Ciungulescu. Obogean din tată în fiu, născut într-o familie cu tradiţie în arta olăritului. A deprins acest meşteşug de la părintele său. Avea vreo 14 ani când s-a apucat serios „de treabă“. Chiar dacă la început a stricat, a găsit răbdarea şi talentul de care avea nevoie. A descifrat limbajul meşterilor. A stat, a ascultat ceasuri întregi cum bătrânul tată vorbea cu vasele care se năşteau din mâinile sale pricepute. Amintiri plăcute, clipe memorabile… „Tata încărca ochi carul cu capete de oale şi mergea la negustori şi la târg. Un cap de oale cuprindea o sută de vase. La rândul lor, vasele se împărţeau în bucăţi. Erau oale mari de oţel, oţetarele. Cănuţele erau de douăzeci la vas, la fel cu străchinuţele. Ulcioarele erau de şapte, opt, zece la vas. Şi toate astea adunate făceau o sută de vase, adică un cap de oale. Întreba negustorul: «Câţi bani e capu’ de oale?» Ăl bătrân răspundea: «Două mii opt sute sau trei mii, pe banii ăia». La un cuptor făceai cam zece ulcioare, de la şase la opt la vas. Dar ardeai de tot felul, şi oale şi străchini, şi căni, şi ploşti; nu se băga un singur model în cuptor. La negustori se ducea tata iarna. Vara mai lua şi drumul târgurilor. Începea de Rusalii. Mergea mai întâi la Roşiori de Vede. Era acolo un bâlci mare de oale. Se cumpărau vase pentru un an. Veneau boierii cu trăsurile. Într-o parte erau olarii noştri, în cealaltă rudarii cu ălbiile lor. Cumpărau şi femeile pentru împărţit. Boierii încărcau în trăsuri, iar femeile legau vasele bine şi le cărau pe cap. Cumpărau ghivece, cumpărau ulcioare. Luau şi crătiţi largi pentru făcut sarmale şi câte şi mai câte. Tata se mai ducea la Vădăstriţa de Sfânta Mărie, la Rusăneşti, la Băbiciu, la Corabia, la Dăbuleni. Nu vindeau marfa numai pe bani. Se făcea schimb. Veneau cei din câmpie cu carele cu cereale, vindeai o oală şi ală ţi-o umplea cu grâu sau porumb. Dacă era anul mai bogat, ţi-o umplea de două ori sau de trei ori“, consemnează doctor Cornel Bălosu, şeful secţiei de etnografie a Muzeului Olteniei Craiova, în urma unei interviu cu meşterul Grigore Ciungulescu, din 17 aprilie 1996.
Cum se naşte un vas
Se făceau castroane, ghivece, oţetare, ghivece de flori, sacsii (glastră) care se vindeau foarte bine la târgurile din oraş. Şi pentru că la acea vreme damigenele nu existau, se foloseau foarte mult ulcioarele, de cinci – şase kilograme sau mai mari. „Când se duceau la câmp, făceau o groapă şi puneau ulciorul acolo ca să rămână apa rece“, povesteşte meşterul olar Grigore Ciungulescu. Străchini, căni de vin şi de apă, cănuţe de ţuică, cofe, adică nişte căni mari de un litru pentru vin, sărării, solniţe, ploşti, dar şi figurine, fluiere, cuci, căluşei, păpuşele pentru copii se năşteau în atelierele meşterilor de atunci. Astăzi lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Tot Olteţul este cel care le furnizează şi astăzi obogenilor materia primă. „Ăi bătrâni şi noi acum luăm argilă din matca râului din Crivina Olteţului. Se dă un strat de pământ la o parte. Uneori dai şi de nisip. Îl dai şi pe el la o parte, până ajungi la lutul galben. Îl punem în car, îl ducem acasă, îl depozităm în hambar şi-l lăsăm acolo peste iarnă. Dacă trece îngheţul peste el e mai bun de lucru. Argila asta e gata mestecată cu nisip. Aşa a vrut Dumnezeu să ne pună pe noi aici şi să fim olari. Pământ pentru agricultură n-am prea avut, dar pământ pentru oale berechet, gata preparat“, povesteşte meşterul olar. Azi lasă lutul la dospit, asemeni aluatului de pâine. Îi pune drojdie şi o lasă să crească. N-o bagă imediat la cuptor. Aşa se întâmplă şi în cazul argilei. „După dospire, peste iarnă e mai bună. Se face ca untul, cleioasă şi se lucrează foarte bine, dispare aerul din ea… Când ne apucăm de lucru pentru oale, luăm pământul acesta dospit şi-l frământăm. Îl băgăm la mestecat. Înainte îl mestecam cu picioarele, acum ne-am luat malaxoare. Unii au de mână, alţii şi-au luat electrice. E bine ca, după ce-l frămânţi, să-l laşi la odihnă. Cu cât îl laşi mai mult, cu atât este mai bine. Dispare tot aerul din el. Dacă-l lucrezi prea repede se rupe materialul. Trebuie să ai răbdare. Ei, şi după ce-l frământăm bine, îl facem turte. Dar şi turtele astea, înainte de a le pune pe roată, se iau la frământat pe o scândură mai lată. Cu ocazia asta elimini toate impurităţile. Din turtele astea facem apoi gogoloaie. Depinde ce vrei să faci. Dacă vrei să faci un ulcior mai mare, iei un gogoloi pe măsură. După care pui gogoloiul pe târcol, pe roata de sus, şi începi să-i dai formă… Cu mâna şi cu câteva instrumente de finisat. Avem o scândurică mică din lemn de jugastru. Îi zicem ficheş. Jugastrul are un lemn foarte fin. Nu lasă urme pe vas. Îl netezeşte bine“, povesteşte meşterul olar.
Măiestrie şi artă
Şi uite aşa se naşte în fiecare zi un ulcior de nuntă, o cană de apă sau vin. Meşterul se aşază în faţa roţii şi începe să-i vorbească oalei. Şi chiar dacă vasul a luat forma sa finală, dialogul nu se sfârşeşte. Vorbesc acum cornul şi pensula, cu care meşterul pictează ornamentele. Pensula îşi începe jocul său, atunci când vasul este suficient de uscat. Titirezul valsează în stilul său, desenând dantelării. La fel şi zgârieciul (un fel de pieptene care lasă dâre pe faţa vasului). În cele din urmă se despart. El, meşterul, amuţeşte. Aşază obiectul pe raft, la uscat, pentru ca apoi să ardă în cuptor. După o pauză de câteva zile, se dă cu smalţ, şi apoi din nou la cuptor. Aşa se nasc ele, vasele, care vin să spună o poveste frumoasă, despre artă şi tradiţie.
