La peste 80 de ani, nea Fane Marin din Diosti are cu ce se lauda: a avut viata frumoasa, a cutreierat tara la tinerete, a fost factor si apoi diriginte de posta mai bine de 20 de ani la el in sat. Si totusi, acum, la batrânete, de un lucru isi aminteste nea Fane mai cu alean: armata, pe care a facut-o ca ostas al regelui Mihai I, pazindu-l cu mâinile goale chiar si in ziua abdicarii.
L-am strigat de vreo sase ori. Cam surd nea Fane asta, mi-a spus secretarul de la primarie, cel care imi relatase pe scurt istoria batrânului, convingându-ma sa-l dau la ziar, sa-l fac vedeta. Si totusi intreg la minte, cu toti cei 83 de ani batuti pe muchie! Se vede ca a avut viata frumoasa, plina de peripetii… Mai prost sta cu auzul, dar nu-i problema: dupa ce o pricepe despre ce e vorba, nu-i mai tace gura! Caci asta-i placerea cea mai mare a lui Stefan Marin: sa povesteasca despre vremea când a facut parte din garda regelui Mihai.
Cu o pila buna a intrat la artilerie
Sa fi avut vreo 20 de ani când l-au recrutat. „Ca asa se facea armata atunci, ceva mai târzior, ca sa fie ostasii intregi la cap“, incepe nea Fane povestea. Dupa ce s-a muncit pret de câteva racnete sa inteleaga ce vrea un ziar de la el, batrânul s-a si pus pe treaba. A poftit musafirii la masa, a intrat in camera sa-i dea sotiei bolnave câteva ultime ingrijiri si, fireste, informatii despre interviu si s-a intors, cu pofta de vorba pusa la cale. „Am fost recrutat la Cercul Militar Caracal, in ’43. Era razboiul in toi atunci…“, isi incrunta batrânul sprâncenele sârmoase asezate deasupra ochilor inca ageri. „Noi, tinerii, eram speriati ca ne baga la infanterie, sa luptam cu dusmanu’. Asa ca ne rugam cu totii sa avem parte de artilerie care era departe, in spatele frontului. Nu aveam cunostinte sa puna vreo vorba pentru mine, asa ca, la comisie, m-am dus si eu ca oricare, cu o damigeana de vin, cum ma invatasera si pe mine altii. Curaj s-o dau n-aveam insa, noroc cu directoarea…“.
Functia de administrator pe care o avea la Scoala Taraneasca a Fundatiei Regale a fost cea care l-a ajutat pe nea Fane sa scape de atrocitatile razboiului. Cu discreta interventie a directoarei de la scoala – „care era buna de gura si a pus umarul sa ajunga damigeana la capitanul-medic“ – in doua zile ordinul era semnat: Batalionul de Garda Regala a regelui Mihai I.
Garda la Peles, Pelisor si Foisor
Prima repartitie a fost Palatul Regal din Calea Victoriei. „Trei luni am stat acolo la recrute – adica pregatire militara“, explica nea Fane cu focul ochilor intors spre trecut. „Dupa ce am invatat pasul de mars, cum se tine arma si tragerile, m-au trimis la Sinaia. Mi-au dat trei rânduri de uniforma: una de doc kaki pentru instructie, una de stofa groasa, pentru iarna, si a treia subtire, de vara. Iar pentru garda, puneam eghiletii albi cu capete aurii, manusile albe, centura cu diagonala si coiful cu un smoc de par alb… Urma sa slujesc pentru paza si siguranta regelui la cele trei palate: Peles, Pelisor si Foisor. Instructiunile erau clare: când se ridica drapelul, intram in garda. Si cât sta acolo, noi ne ocupam de el: il pazeam, il urmam in escorta peste tot, cum s-a intâmplat când a luat foc Aeroportul Baneasa. Am mers atunci cu regele sa se interseze de starea lucrurilor, sa dea ordine, sa aiba grija de oameni. Eu nu mai vazusem pâna atunci asa prapad: avioane arse, toata lumea speriata…“.
Regele era impunator, frumos, un pic peltic si… bun mecanic
Pe alocuri, nea Fane pierde sirul povestii, lasându-se prada detaliilor lipsite de importanta pentru cititor, dar atât de dragi lui. Il las sa cutreiere in voie, sa nu-i stric placerea, prinzând pe ici, pe colo un lucru demn de notat. „Era regele nostru o mândrete de barbat. N-avea mai mult de doi ani decât mine, dar era un tip mândru, cu statura nobila. Inalt, frumos, voinic, dar subtire. Ii placea sa poarte haine lejere: pantalon de golf, pulover descheiat la gât si haina scurta. Parea firav, dar avea o palma mare si grea. Si avea un obicei: când tragea masina la scara, cu noi aliniati in pozitie de drepti pe muchia bordurii, ii placea sa treaca la mai putin de un deget de noi, sa vada: miscam? Râdea intotdeauna când facea asta… Cu noi, soldatii din garda, nu prea statea de vorba. Doar o data mi s-a adresat direct si atunci m-au trecut toate sudorile“, zâmbeste emotionat inca nea Fane.
S-a intâmplat la una dintre sosirile sale la Peles, povesteste batrânul, când le-a dat in grija soldatilor depozitul de combustibil de la poalele muntelui. Ostasii aveau sarcina sa goleasca benzina cu o pompa manuala, care s-a defectat chiar in clipa in care Mihai a trecut pe la ei sa-i verifice. „Când l-am vazut pe Hat – câinele lup de care nu se despartea aproape niciodata – am inlemnit. Am luat pozitia de drepti – ajunsesem sergent intre timp si eu trebuia sa dau raporturile – asteptând nenorocirea. Maiestatea Sa a venit la mine si m-a intrebat: «Ce s-a intâmplat, camalade?» (Nu putea sa-l pronunte pe «r», era un pic cam peltic…). Nadusit tot, i-am povestit ce s-a intâmplat. Regele n-a zis nimic. Doar l-am vazut intorcându-se la masina, de unde a scos trusa de scule. A ales o cheie, si-a suflecat mânecile hainei si s-a apucat de treaba. In câteva secunde pompa a fost reparata!“.
In ultima zi l-a pazit cu mâinile goale
Desi nu facea parte din suita regala, adica nu avea privilegiul de a afla tainele de stat, nea Fane a aflat si el câteva secrete de Curte, pe care slujba il indreptatea sa le cunoasca. Unul dintre ele era un fel de cod secret, folosit intre militari atunci când se vorbea despre capetele incoronate.
„Regele era «Cartea», regina era «Registrul», iar intre noi asa trebuia sa vorbim: «Astazi vine Cartea» sau «Trebuie sa primim Registrul», povesteste nea Fane mândru tare de secretele detinute. „Celelalte mai importante nu erau de nasul nostru. Noi aveam datoria doar sa-l pazim. Sa stam drepti, ziceau ofiterii, in asa fel incât cine trece pe strada sa creada ca suntem statui!“. Armata facuta in preajma regelui i-a lasat lui nea Fane numai amintiri frmoase. Discutii avute intâmplator cu Doamna Elena – „care era o femeie nu foarte frumoasa, dar inalta si subtire, eleganta si purta mereu niste cercei mari“, isi aminteste batrânul amanuntele care l-au impresionat – peripetii nu intotdeauna vesele ori pur si simplu slujba pe care o avea de indeplinit, toate i-au marcat taranului din Diosti tineretea. Iar momentul fatal al abdicarii – pe care l-a trait chiar inainte de a-si termina stagiul militar – ii mai stoarce si astazi lacrimi de durere.
„Era de Ajun, in ’46. Maiestatea Sa se intorsese din America si, dupa o scurta oprire la Bucuresti, a venit la Sinaia. Noi eram in post, pregatiti sa-l primim cum se cuvine. Oamenii din Sinaia erau si ei pregatiti: au venit cu plugusor, cu cor, cu tot ce trebuie si i-au cântat regelui colindele de sarbatori. Calm, zâmbitor, i-a felicitat pe toti, a stat la masa si a mâncat, apoi s-a intors in Capitala. Seara, când ne pregateam de culcare, s-a dat alarma. Dupa forfota si nervii superiorilor, ne-am dat seama ca de data asta era ceva serios. In mai putin de o jumatate de ora am aflat: regele nostru abdicase“, spune batrânul gâtuit de lacrimi. Cu pauze scurte, abia stapânindu-si emotia, nea Fane termina totusi povestea. „S-a intors la Sinaia in mai putin de patru ore. Noi am depus armele in depozit si am intrat in garda cu mâinile goale. A doua zi dimineata, totul s-a terminat: regele Mihai I a plecat in America, iar camarazii mei au fost arestati. Eu, pentru ca tocmai imi terminasem stagiul militar, am fost trimis acasa. M-am insurat, mi-am facut o familie si m-am angajat postas…“.
La masa din sala, nea Fane isi sterge cu palma aspra lacrimile asezate in pliurile ochilor. Se ridica greoi, obosit de vorba si de amintiri. Conduce musafirii la poarta, cu politetea desavârsita a omului de la tara, urând de sanatate si drum bun. „A fost armata frumoasa – de privit insa, nu de facut! Iar regele nostru, Mihai I, a fost un om mare. Alta ar fi fost viata noastra cu el la cârma“, isi incheie batrânul povestea vietii.
