Doar 30 de cosari ar mai fi prin zona Olteniei, zice „seriful“ lor, Calinescu. Si mai toti plecati la comenzi: ba prin Filiasi, ba pe la Segarcea, oricum, nu aproape. Cu trenul, dus-intors, ca nu sunt bani de masina la „asociatia familiala Florian Calinescu“. Biletele se deconteaza la firma. Ei, sarmanii cosari, abia daca au din ce sa manânce o pâine. Vremurile sunt grele, nu mai are lumea sobe. Au pus centrale. Se desfunda si alea, dar nu-ti trebuie meserie! Asa ca afacerile merg greu: 10 -12 milioane pe luna, din care se dau salarii, se mai cheltuie pe dotari. Se gaseste oricând pe ce sa se duca banii. Când nu se arata nici un cos murdar, nici o cioara lesinata pe horn, cosarii isi cauta alte lucrari: o chiuveta, un WC, un canal. Fac orice pentru o bucatura, numai sa nu fure! Sezonul coseritului nici nu e lung: patru luni, din noiembrie pâna-n februarie. Restul anului, oamenii taie frunza in cimitire ori in alte „zone verzi“. Sau se duc la intâlnirile Asociatiei Cosarilor, când ii cheama Marele Stat Major la Bucuresti. Atunci se mai distreaza si ei, schimbând vorbe si experiente cu colegii din tara – cosarii din Cluj, Iasi, Timisoara. Nici aceia nu sunt numerosi, ca toata tara s-a emancipat. Asa s-a ajuns ca nu mai e cosarul ce a fost odata: sa-l cauti pe drum, sa-ti aduca noroc. A ajuns vai de capul lui, sa n-aiba dupa ce bea apa!
Cosaru’ care este
Din cei 30, in Piata Chiriac nu s-a gasit decât un cosar si acesta dupa câteva ore bune de asteptare. Nu avusese nici o comanda toata ziua si pierdea vremea prin piata, doar-doar o pica cioara-n vreun cos. Zgribulit de frig si innegrit de toata cenusa scuturata in 25 de ani de meserie, Marius Constantin parea destul de marcat de insuccesul zilei. Vitregia vremii, orele inaintate, toate faceau ca barbatul sa-si gaseasca greu echilibrul si buna dispozitie.
„Nu am, domne, ce sa spun! Ce, ca nu facui nimic toata ziua? Ca mi-a murit nevasta dupa revolutie si un copil de zece ani? Ca din salariu abia traiesc?… Nici nu stiu când am avut ultima comanda… Ca lucrez si nu mai tin minte“, spumega omul, iesit din fire.
Cu toate esecurile, barbatul a invatat ca perseverenta, daca nu-i da de mâncare, macar il scoate la pensie. Asa ca, zice el dupa ce se mai calmeaza, se trezeste in fiecare zi la sapte si pleaca. Daca se intoarce si când, nu mai stie, ca asta e soarta cosarului: sa stea agatat de casele oamenilor, atunci când e nevoie de el sa stea. Scutura cosul, vede daca are fumurile pregatite – ca n-o sa omoare omul in casa! – desface platforma, umbla la capace, ca degeaba face cosul daca nu merge soba. Daca a avut noroc sa scape de vreun accident, se-ntoarce acasa. Mai calm, mai multumit, cu constiinta lucrului bine facut.
