„Genialitatea lui Eminescu se vede insa mult mai stralucitoare din articolele lui scrise in proza si risipite in diferite reviste si ziare“
(Titu Maiorescu)
Astazi se implinesc 155 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, traducator, jurnalist etc. – intelectualul desavirsit care continua sa sfideze imposibilul. De-a lungul timpului, s-a reiterat in cazul lui Eminescu ceea ce s-a intimplat in Italia cu Dante, devenit „cripta tuturor intelepciunilor omenesti“, „inceputul si sfirsitul oricarei discipline“. Criticul si istoricul literar George Calinescu s-a straduit sa pledeze pentru cercetarea activitatii poetului „in spiritul adevarului si cu o pietate care sa nu degenereze in caricatura“. Uneori criticul „a exagerat“, alteori a fost „prudent“ in a cuantifica valoric creatia marelui scriitor. Poate nici unul dintre exegetii lui Eminescu nu a izbutit sa surprinda adevarata dimensiune a personalitatii sale culturale. Putinul descoperit de fiecare a fost considerat esential. De ce? Pentru simplul motiv ca orizontul intelectual al marelui poet este atit de vast, aria culturii atit de extinsa, valoarea cercetarilor atit de insemnata, iar opera atit de imensa, incit iti este greu sa-ti inchipui ca a fost om si esti tentat sa-l receptezi ca „fenomen“ sau „miracol“. Volumul manuscriselor este cu mult prea mare pentru o viata asa de scurta si de zbuciumata, incit nu poti sa nu te intrebi daca Eminescu a mai avut timp sa doarma ori sa manince. Eminescu a contestat si, la rindu-i, a fost contestat. Si in timpul vietii si dupa moarte. Generatii intregi de dascali si generatii de critici literari au mincat, au trait bine, si continua sa manince si sa traiasca bine, pentru ca a existat Eminescu. In pofida faptului ca niciodata controversele n-au lipsit si nici nu vor lipsi. O data cu incetarea acestora, va disparea si limba romana.
Chiar daca, prin absurd, se admite ideea ca nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu si opera sa, asemenea opinii „critice“, paradoxal, sint publicate in reviste culturale.
In revista Dilema (nr. 265 februarie – martie, 1998), sub semnatura C.P.-B., sub titlul „Argument“, se semnaleaza: „Nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu. Si discursul adulator si cel demitizant au fost rostite deja. (…) Ce a mai ramas din Eminescu astazi, dupa ce a fost mortificat si folosit in interesul tuturor, dupa ce – fapt emblematic, desi uzual peste tot in lume – s-a transformat intr-o bancnota, devenind astfel marfa?“ Ca nimeni si niciodata nu va reusi sa tortureze spiritul lui Eminescu, o stie toata lumea. Ca numele sau va disparea o data cu limba romana este o certitudine. Astfel, unii dintre asa-zisii exegeti s-au speriat ca „n-avem pe cine pune in loc“. Fals! Nimeni nu-i va lua locul, pentru simplul motiv ca fiecare are locul sau binemeritat, in contextul unei istorii adevarate a literaturii romane. Tocmai pentru a se inlatura orice controversa, este necesara, mai mult ca oricind, o revizuire a acesteia.
Eminescu este sarbatorit, mai ales, de cei pe care el i-a detestat
Andrei Plesu a afirmat ca este impotriva festivismului, nicidecum impotriva lui Eminescu: „Felul in care il sarbatorim pe Eminescu nu difera deloc de felul in care il recitam: galagios si retoric, dupa modelul unei chermeze promiscui, in al carei abur fiecare isi da in petic. Toti il sarbatorim ca pe un precursor al micilor noastre obsesii si al firavelor noastre ideologii… Il sarbatoresc mai ales cei pe care el i-a detestat: raii si famenii, panglicarii in alte tari, cei cu evlavie de vulpe, fomfii si flecarii. Il sarbatorim toti, ca un zeu idolatru, ne oblojim mizeriile linga templul lui si ii stricam linistea cu festivitatile noastre dulcege“.
Se doreste o renastere a lui Eminescu, eliberata de triumfalisme
Nicolae Manolescu este convins ca nu demolarea ramine ca solutie, ci, dupa multipla sacrificare a poetului si ziaristului, se cere azi o renastere a lui, eliberata de triumfalisme. Lacrimi si umori, predispuse ori precomandate: „In fond, problema actualitatii lui Eminescu mi se pare compromisa moral de faptul ca noi am crezut ca-l putem considera la fel, ca si cum anii nu au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact de faptul ca nu ne-am despartit niciodata de el. Aici e falsul: despartirea de Eminescu era obligatorie, pentru a avea speranta sa facem din el contemporanul nostru. Dar cine a indraznit sa propuna acest gest? Toti nationalistii l-ar fi pus la zid pe cel lipsit de respect. Asumindu-mi acest risc, afirm raspicat: trebuie sa avem, mai intii, curajul de a ne desparti de Eminescu, daca dorim sa-l regasim, sa-l apropiem, sa-l facem contemporan“.
In ceea ce ne priveste, facindu-l contemporan, cititorul va descopri ca jurnalismul romanesc are un precursor de valoare inestimabila. De ce? Tocmai, pentru ca nu te poti desparti de un Eminescu hartuit, cenzurat, interzis in publicarea integrala a creatiei sale.
Eminescu, cel mai mare jurnalist din toate timpurile
Desi creatia literara a lui Eminescu este una de exceptie, asistam la o situatie paradoxala, neintilnita, probabil, in nici o literatura europeana. In regimul comunist, exegeza eminesciana a fost orientata exclusiv catre poezie, teatru, proza si spre productia literara, ramasa in manuscrise, „cu toate ca nu stim ce forme ar fi imbracat in elaborarea definitiva“, asa cum spun unii critici literari. Personal, m-ar interesa „cosul“ lui Eminescu. Versuri, frinturi de poezie scrise pe orice hirtie, dar care nu-i erau pe propriul gust, mototolindu-le si imprastiindu-le nervos in stinga si-n dreapta. Inclin sa cred ca daca s-ar fi pastrat, am fi fost pusi in situatia de a descoperi alt Eminescu. Cel care nu s-a infatisat. Un fel de alter-ego din punct de vedere literar, fara de care arderea vulcanica nu ar fi existat. Revenind la publicistica, asa cum era de asteptat, a fost tratata cu superficialitate. Nu trebuie omis ca Maiorescu atragea atentia inca din 1882 ca „genialitatea lui Eminescu se vede mult mai stralucitoare din articolele lui scrise in proza si risipite in diferite reviste si ziare“. Editorialistii din presa romaneasca postdecembrista, precum si analistii politici de astazi sint mici copii fata de Eminescu. Felul de a face presa al lui Eminescu este inconfundabil si irepetabil. Citiva dintre gazetarii de marca din presa centrala s-au inspirat si inca se mai inspira din materialele de fond ale celui mai mare publicist din toate timpurile. Nici pina in prezent nu se stie cu exactitate cite limbi straine stapinea Eminescu. Se stie doar ca a fost poliglot, insa nimic mai mult. A publicat si a tradus in si din toata presa din tarile dezvoltate ale Europei. N-a ocolit nici presa din Orient, nici pe cea din Asia, America de Sud etc. Daca se spune ca exista un ziarist care „nu minte, nu iarta si nu tace“, acesta a fost Eminescu. S-a pronuntat raspicat impotriva coruptiei si pentru promovarea in functii pe baza pregatirii intelectuale, si nicidecum dupa criterii politice.
Articolele de fond ale marelui publicist sint de o actualitate incomoda pentru clasa politica romaneasca
Cine nu recunoaste ca diverse partide politice din Romania isi inchipuie ca jurnalistul si politologul s-a autodefinit a fi nationalist, sovin ori antisemit? De asemenea, de ce sa se uite ca „marfa“ numita Eminescu trebuia livrata in ambalajul cerut de porunca vremii? Editorialele, materialele de fond, publicate de acesta in ziarul Timpul, sint de incomoda actualitate pentru intreaga clasa politica romaneasca. Spre exemplificare, oferim citeva fragmente din articolul „Patologia societatii noastre“, publicat in Timpul, pe 4 ianuarie 1881.
Fragmente din „Patologia societatii noastre“
„In situatiunea politica si in conditiunea civila ce s-a croit familiei romane prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, in toate raporturile sociale traditionale, incit am ajuns sa nu credem in nimic stabil. Putem zice ca nu este un om serios intre noi, fie martor fie autor, in revolutiunile ce ne-au agitat (…) care sa creada in stabilitatea starii de lucruri in care ne aflam; nu este om care sa nu se intrebe cind o sa se termine aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce in ce mai mult societatea noastra in tabere ostile. (…) Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar (…) s-a facut o arma de razboi intre clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat intr-un fel de promiscuitate; (…) drepturile politice nu mai sint rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de indestulare a intereselor particulare. (…) Niciodata in tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai ingrasata ca clasa guvernanta de astazi (…) pe cind generalitatea oamenilor de munca sufere de strimtoare. (…) Nu este mestesugire care sa nu se fi intrebuintat spre a preface drepturile puterii in instrumente de interes privat in folosul recrutilor partidului.
O asemenea politica nu poate ameliora moravurile publice. (…) Daca nu se va opri in drum si nu se va schimba, ea are sa faca multe victime chiar in partid. Cite scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independenta le-a semnalat? Si n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar margini la citeva individualitati fara greutate si fara valoare. Raul cel mare si simtitor este ca atinge inima tarii, moralitatea publica“.
Orientarea marelui gazetar spre politica pragmatica
Indiscutabil, trasatura dominanta a publicisticii lui Eminescu o constituie orientarea spre politica pragmatica, intemeiata pe cunoasterea profunda a realitatii. Cititorul poate constata, fara nici o dificultate, desfasurarea spectaculoasa a independentei sale fata de partidele politice. Jurnalistul Eminescu apara interesele generale ale poporului roman si duce o lupta sustinuta in paginile ziarelor, inclusiv in preajma alegerilor, fara sa tina seama de consecintele pe care trebuia sa le suporte. In acest sens, ilustrativ este articolul intitulat „Apropiindu-se alegerile“, aparut pe 6 ianuarie1881 in ziarul Timpul. Spre edificare, iata un fragment reprezentativ.
„Oare mai trebuie sa amintim cite interese in adevar nationale sint la mijloc care sa motiveze participarea tuturor la lupta electorala? Nu vedem partidul guvernamental desfacut in grupuri de ambitiosi, care, incetind demult de-a mai viza la realizarea principiilor si nefiind capabile de a organiza ceva solid si stabil, se intrec pur si simplu in vinatoarea foloaselor materiale la care le da puterea? (…) Veniturile statului, percepute asupra contribuabililor, deci asupra alegatorilor, sint plata pe care cetateanul o da pentru a primi in schimb servicii echivalente. Ce servicii echivalente ne dau Adunarile care-si pierd vremea in discutii zadarnice ? (…) Oricine voteaza contra lor indeplineste un act de mintuire a tarii si contribuie la realitatea bunei-credinte in afacerile publice, la reintegrarea poporului romanesc in drepturile lui legitime“.
In acest context, soarta tinerilor era in primejdie, ca, de altfel, si azi. De aceea, intr-un articol, Eminescu are curajul sa insereze urmatorul pasaj: „Tinarului nu i se mai zice: «Invata sau munceste ca sa inaintezi!», ci, prin exemplele ce se dau, i se zice: «Conspira, calomniaza si vei ajunge om mare in Romania».
Ideea fiintarii unui guvern si a unui parlament curat apartine lui Eminescu
Eminescu s-a pronuntat impotriva eligibilitatii magistraturii pe motiv ca se dadea mina libera partidelor politice sa intervina in activitatea ei. Poetul nu a omis nici primejdia aparitiei unei „clientele politice a partidelor“. Temerile lui s-au confirmat la scurt timp de la publicarea unui material de fond. Acesta a criticat si opozitia pentru discursurile din sinul sau, care o facea incapabila de orice initiativa in viata politica. Acuzatii de o asemenea gravitate nu au adus nici macar cei mai mari adversari ai sai. De pe aceasta pozitie, Eminescu cere „un parlament onest“ (vezi actiunea societatii civile „pentru un parlament curat“ din Romania mileniului trei – n.r.) si „un guvern onest“ (actiunea „pentru un guvern curat“ nu a avut loc, adica societatea civila mai are de invatat de la cel mai mare ziarist – n.r.), „sa apere interesele autohtone“.
Iata un fragment semnificativ: „Aceasta este atit de adevarat, incit tot atunci pe cind primul-ministru vorbeste de moralizare (…) voieste sa-si mai creeze doua mijloace si mai puternice de coruptie politica: electivitatea magistratilor si sufragiul universal. Nu e destul ca prin sistemul numirii pe baza titlurilor nu mai putem injgheba o magistratura integra si inteligenta? Nu e destul ca avocatii partidului rosu au facut deja din numirile in functiunile judecatoresti un mijloc de a-si cistiga procesele?“
Denuntarea politicii de maghiarizare de catre marele poet
Programul lui Maiorescu, de apropiere a Romaniei de Imperiul austro-ungar, a fost respins de Eminescu, pe motiv ca ignora existenta Pactului dualist prin care se desfiinta autonomia Transilvaniei. Poetul n-a facut in aceasta privinta nici o concesie si a sustinut ca Romania, situata intre trei mari imperii, sa pastreze cea mai stricta neutralitate. Acesta a invocat impotriva orientarii spre Imperiul austro-ungar inclusiv situatia romanilor din granitele sale, iar, in denuntarea politicii de maghiarizare, Eminescu s-a bazat pe o documentare bogata. Poetul si-a informat cititorii si asupra situatiei romanilor din alte zone geografice ale Europei, apelind la studii din publicatii straine total credibile.
Gazetarul incomod trebuia ucis
Nu poetul din Eminescu era incomod pentru politicieni, pentru corupti, ci gazetarul din el. Romanii stiu ca cei mai vinati sint ziaristii incomozi, nu cei oportunisti. Ceea ce trebuie sa mai stie este ca Eminescu nu a murit nebun, ci a fost ucis intr-un sanatoriu, in urma unei injectii cu sapte grame de mercur. O parte dintre scriitori sustin ca ar fi fost folosit drept cobai, intrucit suferea de o boala al carei diagnostic nu se cunoaste nici pina acum. Avea dureri groaznice la picioare, de la genunchi pina la talpi. Majoritatea zdrobitoare a istoricilor literari sustin ca Eminescu a fost ucis, insa nu oricum. A murit in chinuri groaznice, pacea lui devenind sinonima cu pacea macabra a lui Ioan Andreescu.
Revenind la ideea lui Manolescu, ne-am despartit de Eminescu pentru a fi contemporan cu el, intrucit si in mileniul III este la fel de actual.
