Cine oare a invatat, TACIND, vreodata?

„Oamenii liberi pot scapa de pericolul de a intra sub stapinirea altora, daca INVATA sa fie stapini pe ei insisi“ – spunea Theodore Roosevelt. Cine oare a invatat, TACIND, vreodata? Si unde au ajuns acei invatati?

Ma intreb daca suprema libertate a unui om nu este libertatea de a te plinge cerului, atunci cind nu mai vezi nici un Dumnezeu pe pamint.

Ma intreb daca suprema nesinguratate nu este cumva sa scrii pe zidurile unui ziar, ca sa inlaturi gratiile care tin cuvintele confiscate in interesul unui zeu personal; si daca nu exista zei, numai oameni al caror interes este binele obstesc, de ce nu sint ei ingaduitori cu simplii muritori, mai singuratici decit oamenii MARI, BUNI si INTELEPTI?

Prin ceea ce scriem, invatam sa fim stapini pe ceea ce, cel mai putin, ne apartine: pe cuvinte.

Si atunci, ne amintim tot cuvintele altui ginditor, care a judecat tot liber, si tot in libere cuvinte: „Este bine ca <<dreptatea este oarba>>, altfel ar rosi de rusine daca ar vedea unele lucruri care se fac in numele ei“.