Justificarea Aliantei

Alianta Atlanticului de Nord trebuie sa duca acum pina la capat cea mai dificila dintre deciziile pe care a trebuit sa le ia in decursul intregii istorii de peste jumatate de secol: anuntarea intrarii in regim operational de lupta a tuturor fortelor militare ale NATO, consecinta directa a invocarii situatiei prevazute in Articolul 5 al Tratatului de la Washington din 1949, unde se spune ca un atac armat impotriva unuia sau a mai multora dintre statele membre va fi considerat drept un atac impotriva tuturor statelor membre ale Aliantei.

Teoretic, poarta spre o asemenea evolutie a evenimentelor fusese deschisa prin decizia luata de Consiliul NATO, care, la 12 septembrie, afirmase ca, „daca se va determina cu precizie ca atacul impotriva SUA a fost condus din afara“, atunci se vor putea evoca prevederile Articolului 5, ceea ce inseamna intrarea Aliantei in razboi.

Iata de ce, in discursul sau introductiv de ieri, din cadrul reuniunii ministrilor apararii din Alianta, George Robertson, secretarul general al NATO, a tinut sa reaminteasca faptul ca atacurile teroriste din SUA „reprezinta un afront la adresa a tot ceea ce trebuie sa apere Alianta si sint o amenintare directa la adresa pacii si securitatii internationale“, subliniind insa ca Alianta nu va trece la actiune pina cind nu va primi „dovezi clare“ din partea SUA asupra identitatii si culpabilitatii suspectilor. Robertson declara ca „prima etapa va consta in eliminarea termenului «daca» din declaratia adoptata de Consiliul NATO“.

In acest context, misiunea lui Paul Wolfowitz, adjunctul secretarului de stat al apararii, a fost tocmai sa aduca la Bruxelles toate dovezile necesare, precedat fiind de declaratiile ferme ale unui foarte inalt oficial american (aflat in delegatia care-l insoteste pe Wolfowitz), care spunea ca „SUA vor folosi prilejul oferit de reuniunea de la Bruxelles pentru a intensifica procesul de consultare privind cele mai apropiate masuri de raspuns care trebuie luate in fata atacurilor teroriste“. Chiar daca rezultatul estimat al reuniunii de azi este formularea unui sprijin neconditionat al Aliantei – ceea ce inseamna invocarea fireasca a unei masive implicari militare – americanii par sa fie relativ prudenti in cererile pe care le vor adresa partenerilor lor europeni. Acelasi inalt oficial american le-a spus reporterilor ca SUA le vor comunica aliatilor de la Bruxelles ca rolul care ar urma sa le revina va fi, in principal, nu alinierea la posibilele actiuni militare de anvergura, ci, in mod deloc surprinzator, o mai mare implicare in actiunile de culegere a informatiilor, cooperare intre unitatile de politie si la nivelul altor masuri concrete impotriva terorismului. „Este foarte important sa se inteleaga ca aceasta actiune nu este in primul rind militara si, daca vom proceda la o actiune militara, unul dintre obiectivele majore va fi sa se obtina mai multe informatii“ – spunea oficialul american citat de REUTERS, intrind astfel in linia deja anuntata de superiorul sau direct, Donald Rumsfeld, care avertiza ca „nimeni nu trebuie sa se astepte acum la o «D-Day» si nici nu va exista o ceremonie de predare neconditionata, cum a fost cea de pe nava de lupta MISSOURI“, referinta la atacurile masive din Normandia in timpul celui de-al doilea razboi mondial si la predarea neconditionata semnata de trupele japoneze.

Toata dezbaterea are semnificatii majore pentru ceea ce va insemna noul tip de cooperare politica, militara si legislativa intre SUA si Europa, redefinita acum sub imperiul unui enorm sentiment de urgenta. Si cu actori noi, de mult asteptati, caci dezbaterea de la Bruxelles se desfasoara si in prezenta ministrului rus de externe, Serghei Ivanov, reprezentantul unei tari care deja, la scena deschisa, incepe sa fie tratata ca un aliat cu drepturi depline, mai ales dupa discur-sul de acum doua zile al presedintelui Putin in Germania. Si dupa declaratia lui Hans-Ulrich Klose, presedintele Comisiei pentru afaceri externe din Budestagul german care a spus deja, ca raspuns, ca intrarea Rusiei in NATO este un lucru foarte posibil.

Semnificatiile deciziei NATO de a sustine SUA? In primul rind, este salvgardata insasi existenta NATO, organizatie care n-ar fi putut supravietui unei eventuale (dar extrem de improbabile) divergente fundamentale de pareri cu aliatul american. N-ar fi putut supravietui politic, militar si economic. In al doilea rind, apare o foarte semnificativa si extrem de abila miscare diplomatica americana, care, iata, nu forteaza pina la extrem mina partenerilor europeni pentru a-i integra direct intr-o actiune militara de proportii, chiar daca i s-ar fi gasit perfecta justificare legala si morala prin invocarea prevederilor Articolului 5. Dimpotriva, Rumsfeld a spus ieri ca „nu mai este vorba despre o singura coalitie, ca in timpul Razboiului din Golf“, ci de mai multe, fara sa specifice atunci nici partenerii, nici scopul precis al fiecareia dintre acestea.

De data aceasta, coalitia cu Europa pare sa fi capatat o orientare precisa, cea privind razboiul care va antrena capacitatile de aparare colectiva la nivelul serviciilor de informatii, politie si justitie. Coincidenta? Exact raspunsul pe care Europa il pregateste intens de citeva saptamini prin votarea in regim de urgenta a deciziilor-cadru in domeniul justitiei, EUROPOL, EUROJUST, al luptei impotriva criminalitatii organizate, definind deja un cadru de cooperare cu SUA, fara precedent ca extindere si modalitati precise de lucru.

Mai ramin celelalte coalitii. Cu Rusia, cu statele arabe prietene, cu China, cu Japonia. Cu toate laolalta? Separat? Pe grupuri, in functie de natura tintelor? In zilele ce urmeaza, vom avea mai multe date in acest sens.

Dar ce se va intimpla cu tarile candidate, toate membre ale Parteneriatului extins pentru Pace? Care este cartea pe care ar trebui s-o joace Romania? Desigur, gestul politic in-telept si rapid mediatizat al presedintelui Iliescu imediat dupa atentatele teroriste din SUA a primit aprecierile cuvenite, la fel si decizia tarii noastre de a oferi NATO, in caz de nevoie, toate facilitatile militare si logistice necesare. Da, iata, asa cum anticipam, Romaniei i s-ar putea cere implicarea pe un alt front – poate, dintr-un anume punct de vedere, mult mai dificil de sustinut pe lunga durata: batalia pe planul „razboiului din umbra“. Culmea, avem un argument major – nefolosit, nemediatizat, ramas sa rugineasca la capitolul „realizari si succese“: Centrul regional de lupta impotriva crimei organizate. Dupa un debut fur-tunos, dupa contacte stabilite cu toate centrele similare de informatii din lume, peste initiativa (pornita si cu un masiv sprijin american), s-a lasat tacerea. Avem acum o sansa pe care trebuie s-o jucam, mai ales datorita proximitatii noastre (in toata complexitatea termenului) in raport cu zona sau zonele de interes in care urmeaza sa opereze coalitiile multiple.

S-ar putea ca aceste momente sa reprezinte, pentru NATO, o justificare extraordinara in a sustine ca urmatorul val al extinderii va trebui sa cuprinda mai multi invitati. Si sa dea motive. Sau nu.