Cine are pasiunea lăudabilă a consultării dicţionarelor va putea afla cu o anumită surprindere faptul că termenul “folclor” este de origine engleză: pentru prima dată acesta a fost utilizat de anticarul William John Thoms care a propus în anul 1846 înlocuirea sintagmei “Popular Antiquities” prin “Folk Lore/The Lore of the People” (Tradiţia Poporului). De atunci şi până în zilele noastre s-a produs o universalizare terminologică datorită expresivităţii cuvântului “folclor” din perspective multiple: tradiţie; creaţie; cunoaştere; colectivitate. Domeniile de referinţă sunt dintre cele mai diferite: poezie; proză; dramaturgie; muzică; coregrafie; sculptură; pictură; arhitectură; vestimentaţie.
“Muzica populară românească formează un ansamblu impunător, un tezaur scump de la care se vor inspira compozitorii noştri… Întrevăd o dezvoltare posibilă în viitor. A crea în caracter românesc, fără aservirea la motiv. Iau asupra mea vina de a nu fi recurs într-o măsură mai mare la folclorul românesc.”: cuvintele aparţin marelui nostru compozitor, dirijor, pedagog şi interpret George Enescu. Îndrăznesc să îl contrazic cu speranţa că mă va scuza de acolo, din Eternitate, afirmând că cele două “Rapsodii Române” (1901-1902), “Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor «în caracter popular românesc» op. 25” (1926), “Suita orchestrală nr. 3 în Re major «Sătească» op. 27” (1937-1938) sunt doar câteva dintre numeroasele dovezi ale valorificării, în capodopere ale muzicii simfonice, a tradiţiilor populare autohtone.
Istoria culturală a poporului nostru nu va uita niciodată cobza lui Barbu Lăutaru, vioara lui Grigoraş Dinicu, taragotul lui Dumitru Fărcaş, naiul lui Gheorghe Zamfir, ţambalul lui Toni Iordache. Bela Bartok este autorul acestei asertiuni: “Muzica ţărănească are o expresie uimitor de mare şi este lipsită de orice sentimentalism şi înflorituri de prisos. Uneori este simplă până la primitivism, dar niciodată nu este banală.”.
În lumea versurilor, Mihai Eminescu este şi va rămâne un nume de referinţă în ceea ce priveşte relaţia creatorilor literari cu folclorul românesc. George Călinescu afirma cu deplin temei: “Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite şi, cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan.” În opera eminesciană se regăsesc viguroase izvoare de inspiraţie din bogata creaţie populară: “Revedere”; “Ce te legeni?”; “La mijloc de codru”; epistola feciorului Voievodului Mircea cel Bătrân din “Scrisoarea a III-a” şi multe alte opere nemuritoare.
În anii 1852 şi 1853 apăreau două volume intitulate “Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri”. De asemenea, numeroase poezii ale Bardului de la Mirceşti constituie o fascinantă oglindă a geniului popular transformat prin pana unui maestru al versului. Citez primele stihuri ale uneia dintre ele, intitulate “Doina”: “Doină, doiniţă!/De-aş avea o puiculiţă/Cu flori galbine-n cosiţă,/Cu flori roşii pe guriţă!/De-aş avea o mândruliţă/Cu-ochişori de porumbiţă/Şi cu suflet de voinică!/De-aş avea o bălăioară/Naltă, veselă, uşoară/Ca un pui de căprioară!”.
Literatura noastră este diversă: balade ca “Mioriţa” şi “Meşterul Manole”; basme şi snoave; proverbe şi zicători; bocete şi blesteme. Se ştie bine că românului îi place să facă haz de necaz, mărturie fiind epitafurile din Cimitirul Vesel de la Săpânţa.
În privinţa dansului popular cred că vorbeşte de la sine acest grupaj de denumiri care a înconjurat de mai multe ori globul pământesc: Hora; Brâul şi brâuleţul; Geamparalele de la Topraisar; Alunelul; Ardeleana; Sârba oltenească; Bărbuncul; Braşoveanca; Breaza; Căluşarii; Ciuleandra; Învârtita; Lugojana; Periniţa; Pădureţul; Roata feciorilor din Oaş; Rustemul ca pe Teleorman etc. Maestrul Theodor Vasilescu (pe care am avut prilejul de a-l cunoaşte în anii ’80 la anumite spectacole de tineret, organizate în străinătate) este autorul lucrării de referinţă în domeniu “Sistemul de notare grafică a dansului şi mişcării”, utilizate pe larg în vederea permanentizării tradiţiilor populare din diferite zone geografice ale României şi promovării acestora în numeroase ţări ale lumii.
“Ceramica de Horezu” reprezintă un însemnat element ce ţine de identitatea creativă a românilor, având îndelungate tradiţii. Bărbaţii se ocupă de procurarea şi pregătirea materiei prime cleioase prin multiple acţiuni succesive: extragerea lutului; curăţarea; frământarea; tescuirea; amestecarea acestuia. Femeile, la rândul lor, decorează cu îndemânare şi migală vestitele vase în culori vii (maro închis; roşu; verde; albastru; ivoriu de Horezu/un alb-gălbui, culoarea fildeşului) şi ornamentate cu anumite motive simbolice (cocoşul; şarpele; steaua; peştele; spicul de grâu; pomul vieţii; coada de păun; Soarele).
Icoanele pe sticlă fac, de asemenea, parte din zestrea spirituală a românilor. Meşteşugul iconarilor a pătruns în Transilvania, venind din Centrul Europei în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, localizându-se pentru început la Mănăstirea Nicula, iar mai târziu şi în alte ţinuturi ca Moldova şi Muntenia. În pictura pe sticlă cu subiecte religioase se folosesc până astăzi culori pregătite manual din ulei de in şi diverşi pigmenţi; creaţiile iconografice sunt consacrate unei varietăţi tematice precum: Sfânta Treime; Răstignirea lui Iisus; Buna Vestire; Învierea Mântuitorului; Maica Domnului cu Pruncul; Sfinţii Gheorghe, Nicolae, Dumitru şi Ştefan; Arhanghelii Mihail şi Gavril etc.
Nu puteam uita vestimentaţia populară. Invit pe cititorii mei să privească cinci tablouri din patrimoniul artistic românesc: “Ţărancă din Muscel” de Nicolae Grigorescu; “Unirea Principatelor Române” de Theodor Aman; “România Revoluţionară” de Constantin Daniel Rosenthal; “Ţărăncuţă cosând” de Nicolae Vermont; “Ţărănci în biserică” de Camil Ressu. Fiecare dintre operele menţionate ar putea să fie considerată o pledoarie sui-generis în favoarea tradiţionalei bluze frumos brodate, numite “ie”. Mai prezint un aspect probabil mai puţin cunoscut de cititorii mei: unii pictori străini au realizat lucrări în care este înfăţişată splendida ie românească: Henri Matisse, “La blouse roumaine” (pe care am admirat-o la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris); Pierre-Auguste Renoir, “La jeune femme roumaine”; Frederick Arthur Bridgman, “Dame roumaine”; Franciszek Teodor Ejsmond, “Jeune fille roumaine” ş.a.
Comunităţile româneşti din afara frontierelor sărbătoresc în fiecare an Ziua Universală a Iei la 24 iunie când creştinii prăznuiesc Naşterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – sărbătoare cunoscută în popor sub numele de Sânziene sau Drăgaică.
Am compus pentru acest articol următoarele două aforisme: “Cred că astăzi pentru noi mult mai importantă decât ia este Român-ia.”; “La Paris – până să apară UNESCO – exista în perioada interbelică un «esco» fascinant care era alcătuit din trei distinse ambasadoare ale iei româneşti: Martha Bib-esco, Elena Văcăr-esco şi Elvira Pop-esco.”.
Gânditorul Constantin Noica scria în anul 1980: “Când mă gândesc la Maramureş, la folclorul nostru şi la felul întâmplător şi prea adesea parţial în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că aceea ce ştim şi admirăm noi (laolaltă cu atâţia străini) reprezintă poate numai resturile şi firimiturile unui banchet al Zeilor.”. Continuând o idee exprimată de C. Noica în cartea “Rostirea filosofică românească”, susţin că promovarea tradiţiilor noastre multiseculare nu se poate limita la popularizarea turistică a Muzeului Satului ori a acordurilor “Ciocârliei” şi “Horei Staccato”, ci presupune o viziune integrativă care să aibă în vedere multitudinea şi diversitatea creativităţii populare (literatura orală şi scrisă; arhitectura rurală; pictura şi sculptura laică şi religioasă; muzica şi dansurile; arta culinară ş.a.).
Dr. Dan Mihai Bârliba
