Avocat: Dincă nu a fost evaluat psihiatric. Anchetatorii au ridicat 3 telefoane mobile
Avocat: Dincă nu a fost evaluat psihiatric. Anchetatorii au ridicat 3 telefoane mobile

Ce ar mai fi de spus şi de scris despre cazul de la Caracal? Adevărul este că, până la ora redactării acestui material, aveam puţine informaţii şi confirmări. Aveam, în schimb, multe întrebări şi ipoteze. Emoţia a cuprins întreaga societate românească, totul este pus în discuţie. Politicienii au reacţionat şi au destituit câţiva şefi din poliţie şi administraţie, conform manualului de comunicare publică, pentru a mai detensiona situaţia.

Problema este că nu de demisii/demiteri avem nevoie, ci de legi şi regulamente clare, pe care să le cunoască toată lumea, de la şeful poliţiei până la ultimul agent, dintr-o comună uitată de lume. Demiterea şefilor nu schimbă nimic dacă sistemul nu se schimbă. Sistemul înţesat de pile nu este însă proactiv, ci reactiv. Când apare câte un eveniment de acest gen, care bulversează pe toată lumea, acţionează pompieristic. Se gândesc mai degrabă să stingă criza decât să schimbe ce nu merge. Şi aceasta pentru că oamenii puşi în fruntea instituţiilor sunt incompetenţi, dar obedienţi. Am avut „Colectiv“, „Votul din Diaspora“, „Cazul Sorina“ şi ceea ce este acum numit „Crimele din Caracal“. Puteţi clar să enumeraţi ce s-a schimbat în legislaţie şi regulamente după aceste cazuri?

Am urmărit îndeaproape modul în care s-a derulat şi s-a dezvoltat acest ultim caz. Până la elucidarea lui de către poliţie şi procuratură, voi face câteva scurte observaţii legate de ceea ce am observat până acum. Majoritatea au acuzat poliţia şi procurorii pentru întârzierea cu care au acţionat şi bâjbâiala de care au dat dovadă. Eu cred că la final, când filmul evenimentelor va fi reconstituit, ne vom da seama cine şi unde a greşit.

Multă lume nu înţelege cum funcţionează un sistem ierarhic, militarizat. În acest sistem, deciziile nu se iau democratic, prin vot. Şeful ordonă şi tot el răspunde. Se spune că „ordinul nu se discută, se execută“. Am auzit opinii cum că poliţiştii puteau intra mai devreme în casa groazei, dacă se raportau la Constituţie. Credeţi că, în toiul acţiunii, un poliţist consultă şi intepretează Constituţia? Nu, ei au nevoie de regulamente clare, care în astfel de situaţii să le spună exact ce să facă. Pe de altă parte, ştim foarte bine că în instituţiile de forţă se câştigă o pâine albă. Este un serviciu sigur, din care poţi ieşi la pensie dacă nu faci prostii. Şi cred că mulţi exact la asta se raportează: sunt mai atenţi să nu greşească decât să facă ce este corect. La aceste lucruri, se adaugă şi semnalul transmis în ultimii aproape trei ani de puterea politică. Atunci când procurorii şi judecătorii sunt puşi la zid, fiind consideraţi „statul paralel“, teama de a nu greşi este mare. Când însăşi Koveşi a fost dată jos din funcţie pentru că s-a pus cu „cine nu trebuie“, ce curaj să mai aibă un simplu procuror de provincie?

Este adevărat şi că mulţi nu au chemare pentru un astfel de job, îl fac doar pentru că este bine plătit. Îmi aduc aminte că, la începuturile mele în presă, mă ocupam de o importantă instituţie de control a statului. Pus pe fapte mari, l-am luat la rost pe şeful instituţiei că nu se ocupă de interlopii evazionişti din Dolj. Omul mai avea câţiva ani până la pensie. A ascultat ce a ascultat reproşurile mele, după care nu a mai răbdat şi a răbufnit: „Domnule Groşereanu, dumneavoastră aveţi o întreagă redacţie în spate! Dar pe mine cine mă apără?“. Am rămas perplex! Repet, era şeful unei instituţii care putea merge în control însoţit de poliţie, avea şi armă în dotare. Omul făcea efectiv pe el de frică. Eu eram doar un puşti care scria la ziar. Nici eu nu mă consider vreun curajos defel, dar, dacă stăteam să mă întreb de fiecare dată cine mă apără, nu mai scriam despre mulţi dintre puternicii zilei. Dar este interesant cum vedea situaţia omul nostru, funcţionar la stat: considera că eu mă pot apăra mai bine cu pixul decât el cu pistolul!

Încercările unor televiziuni de a deturna emoţia publică generată de astfel de evenimente mi se pare pur şi simplu greţoasă. La noi, orice se transformă în politică, inclusiv un banal meci de fotbal. De la cazul „Sorina“ la cazul „Caracal“, totul este redus şi umflat ca o confruntare epică între „cei buni“ şi „cei răi“, între „noi“ şi „ei“, într-o dihotomie perpetuă. Vedem totul în alb şi negru, antagonic şi excluziv. Toată lumea se înfierbântă, nimeni nu mai discută ci strigă, urlă. În acest vacarm, nu se lucrează cu calm pentru schimbarea sistemului, ci se iau măsuri de criză.


În acest context, incidentul cu reporterii de la Antena3, la un pas să fie linşaţi de mulţimea furioasă, mi se pare regretabil. Nu urmăresc acest post de televiziune decât cu o curiozitate profesională. Şi eu cred, ca mulţi alţii, că face multă propagandă. Nu reporterii, ci „influencerii“ de acolo, oamenii de talk-show, pe teme politice. Recunosc şi înţeleg frustrarea celor care constată că unii oameni se lasă seduşi şi manipulaţi de astfel de televiziuni. Dar în România cenzura este interzisă, fiecare este liber să-şi spună opinia.
Ei sunt liberi să se exprime, inclusiv manipulatoriu, iar noi suntem liberi să nu-i credem. Nu Antena3 este de vină că mulţi dintre noi suntem manipulabili şi nu gândim cu mintea noastră, ci educaţia. Când oamenii receptează critic mesajele, un astfel de post dispare de la sine, pentru că nu mai este credibil, rămâne fără audienţă şi devine ridicol. Resping deci agresivitatea la adresa jurnaliştilor, de oricare parte ar fi ei.

Am simţit agresivitatea la adresa jurnaliştilor inclusiv pe pielea mea. Ultimul eveniment de care îmi aduc aminte se referă la „inaugurarea“ regizată a lucrărilor la drumul expres Craiova-Piteşti. Un om din anturajul fostului şef al PSD, Liviu Dragnea, mi-a aplicat golăneşte un cot în stomac pentru că filmam conflictul cu câţiva manifestanţi care-l huiduiau pe actualul locatar de la Rahova. Şi-a cerut ulterior scuze, dar nu pentru cot, ci doar pentru că nu m-a recunoscut, confundându-mă cu manifestanţii.

Din isteria generală, nu puteau lipsi SRI-ul şi celebrele protocoale. Sunt mulţi care spun că băieţii cu ochi albaştri ar fi rezolvat cazul instant, alţii susţin contrariul. SRI-ul este când adulat, când demonizat, în funcţie de interese.

Hodoronc-tronc, în discuţie s-a băgat şi premierul Viorica Dăncilă. Ca să arate că este om „de acţiune“, a demis de urgenţă vreo doi-trei şefi din poliţie şi administraţie, nici ei nu ştiu pentru ce. Apoi, populist, a anunţat că vrea referendum ca să mărim pedepsele pentru crimă, viol şi pedofilie. Mi se pare o monstruozitate să te caţeri pe o tragedie care a impresionat întreaga ţară ca s-o pui de un referendum populist. De ce referendum? Este o chestiune controversată? Există cineva care nu vrea pedepse maxime pentru aceste infracţiuni?

Nu pot să nu-mi amintesc în acest context de tot asaltul asupra Justiţiei din ultimii ani, de modificarea legilor în folosul infractorilor, de recursul compensatoriu şi altele, pe care le ştim cu toţii. Mi se pare că trebuie să ai un tupeu fantastic să foloseşti acest caz în scopuri politice. PSD-ALDE au majoritatea în parlament, pot modifica oricând legile, fără referendum. Probabil se gândesc că de la referendumul pe justiţie li s-a tras eşecul la europarlamentare. De aceea încearcă un alt referendum, ca să-şi dreagă imaginea şi să-şi recupereze procentele pierdute în sondaje. Totuşi, ca să pui de-o manipulare ca asta, trebuie să fii mai finuţ şi să ai şi ceva carte. Că altfel se prinde toată lumea şi te faci de…

Bogdan GROȘEREANU
Lucrează din 2001 în presa scrisă și abordează subiecte diverse cum ar fi evenimentele, subiectele sociale, cele legate de administraţia locală, de politică, economie, dar şi investigație. A urmat traininguri pe jurnalism social, politic, acces la informaţii şi investigație, în special cele prin intermediul Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI) şi Rise Project.