Românii, cu precădere cei din mediul rural, sărbătoresc în 20 decembrie Ignatul, ziua în care, conform tradiţiei, este sacrificat porcul pentru masa de Crăciun. Ritualul sacrificării unui animal aminteşte de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) care jertfeau un animal în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Acest sacrificiu semnifică anul ce se încheie, dar şi noua viaţă ce se naşte – noul an, scrie Agerpres.
Vechii daci sacrificau un animal ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După Solstiţiu, ziua începea să crească, iar Crăciunul era o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuşi era socotit ca întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la finalul anului vechi şi în preajma începerii anului nou.
Ritualul tăierii porcului aminteşte de jertfele aduse în antichitate zeităţilor care apăreau şi dispăreau, se năşteau şi mureau în perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Tăierea porcilor avea loc într-o anumită zi, la Ignat (20 decembrie), şi într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori sau dimineaţa. Credinţa că porcul îşi visează moartea în noaptea de Ignat, prinderea şi înjunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul neînsufleţit, tăierea corpului în bucăţi ofereau suficiente momente pentru săvârşirea practicilor rituale menite să preîntâmpine stingerea „seminţei” porcilor, să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obţine roade bogate, precizează volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti” de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002).
Ignat este, se pare, o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (Ignis = foc) sunt practici preistorice care supravieţuiesc în ţinuturile româneşti extracarpatice. Perechea lui feminină, Inătoarea, este de asemenea asociată cu focul şi rugul funerar, mai scrie Ion Ghinoiu în volumul amintit.
Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuţile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită.
În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, iar pentru copii este un prilej de veselie şi de joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric.
Bărbaţii sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiţia cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i şi păcatul uciderii porcului. De obicei, femeile nu participă la sacrificare, rolul lor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată, scrie Agerpes.
După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe un pat de paie. Uneori se aruncă în foc ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat. După ce este pârlit, porcul se acoperă cu un ţol şi copiii se urcă pe el, conform volumului ”Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Ion Creangă povesteşte în, „Amintiri din copilărie“,despre acest moment: „La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca…”
Femeile se ocupă de împărţirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul care sacrifică porcul face semnul crucii cu cuţitul pe fruntea animalului şi termină de tranşat porcul. Se pune deoparte carne pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la pomana porcului; până şi picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul ştie să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice naţie din lume care mănâncă acest fel de carne. Începând de la urechi şi coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră şi slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele puse pe masă în ziua Naşterii Domnului. După tranşarea şi sortarea cărnii, gospodina casei pregăteşte o masă, numită tradiţional „pomana porcului”, pentru toţi oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptura, gospodina face şi o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toţi mesenii şi, în mijlocul mesei, pune şi un castron cu murături. De obicei, masa se aşează în curte, în faţa casei, se mănâncă în picioare şi se bea ţuică fiartă.
Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează: cârnaţi, piftie, tobă, caltaboşi, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineaţa de Crăciun, o parte din ele sunt împărţite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morţii familiei.
În tradiţia românească întâlnim o serie de obiceiuri şi superstiţii legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări. Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la Biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri.
Despre ficatul porcului se spune că este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare. Sângele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau când au guturai.
Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă fiind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc. Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. La sate, se crede că splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că va fi o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subţire, arată că va fi o iarnă săracă în zăpadă, iar anul nou va fi secetos. În anumite zone ale ţării există obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să fie sănătoşi.
Între Ignat şi Crăciun, femeile macină grâu să aibă până la Crăciun. Din el se fac un fel de turte, numite ”scutecele Domnului Hristos”, preparate cu miere şi nucă măcinată, care se mănâncă în ajunul Crăciunului.
