New York. 1939. Maria Tănase cântă în faţa preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, a lui André Gide, Yehudi Menuhin, George Enescu şi… Constantin Brâncuşi! Pe uriaşul sculptor îl cunoscuse cu un an în urmă la Paris, scrie Gandul.info.
Atunci, Neica Costică – cum îi spuneau cei câţiva cu adevărat apropiaţi creatorului ”Coloanei Infinitului” – s-a îndrăgostit ca un adolescent de ”Pasărea Măiastră”. La prima vedere. Şi la prima audiţie. Iar ”Privighetoarea” a vibrat instantaneu la privirea dincolo de timp şi spaţiu pe care maestrul absolut a dăltuit-o în inima ei. Maria şi-a deschis sufletul, i-a împărtăşit sentimentele devastatoare şi i-a dăruit cântecul sfâşâietor al iubirii lor adevărate, dar fulgerătoare şi neîmplinite! Împreună ei ne-au lăsat nouă şi celor care ne vor urma o poveste de dragoste pe cât de atipică, pe atât de autentică şi unică. Astfel că, dacă pe zidul unei case de vis de pe o stradă atemporală din Bucureştiul vechi o să vedeţi un graffitti cu mesajul ”MARIA TĂNASE + BRÂNCUŞI = LOVE”, fiţi fericiţi! Asta înseamnă că cel puţin un hipster cunoaşte povestea de film a meteoricei şi zbuciumatei iubiri între cel mai înzestrat şi cunoscut român în lume din toate timpurile şi cea mai mare voce a României care s-a auzit şi se va auzi vreodată…
Azi, de Dragobete, celebrăm iubirea în stil românesc! Un stil neaoş şi pătimaş pe care idila mistuitoare dintre Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi l-a întruchipat cum nu se poate mai bine. Şi mai rău, în acelaşi timp! Pentru că dragostea lor a fost una vulcanică, devoratoare şi – aparent paradoxal – nemuritoare! A fost cu adevărat ”agonie şi extaz”, a fost rai şi iad… Dar a fost! Deşi diferenţa de vârstă i-a umplut de griji şi bârfe pe pudibonzii, ipocriţii, refulaţii şi ”tabloizii” vremii, iubirea lor a fost autentică! La 26 de ani, Maria era de o senzualitate răvăşitoare, iar glasul ei răscolitor l-a vrăjit pe neica Costică aflat la zenitul vârstei şi la apogeul creativ şi creator al infinitei sale vocaţii! Pasiunea care i-a consumat ar putea sta lejer lângă poveşti adevărate de la Hollywood şi dincolo de el, cum ar filove-story-uri crâncene precum cele dintre Elizabeth Taylor şi Richard Burton, Ava Gardner şi Frank Sinatra sau Maria Callas şi Aristotle Onassis.
Când cel mai mare sculptor şi cea mai mare voce se iubeau, săreau scântei de la Paris până la ”Micul Paris”. Dragostea lor a ars ca o văpaie în atelierul tatălului ”domnişoarei Pogany” din ”Oraşul Iubirii”! Din partea lui Brâncuşi tumultoasa relaţie a fost mai degrabă ceea ce se numeşte azi ”love-and-hate”, dar pentru Maria această legătură cu final nefericit avea s-o marcheze pe fosta fetişcană din mahalaua Cărămidarilor pe viaţă şi dincolo de ea. Când Brâncuşi a plecat să-şi continue ”Coloana Infinitului” în spaţiul eternităţii, Maria l-a plâns cum numai ea ştia s-o facă pe neica Costică al ei… El, cel care o dojenea aspru că îşi vindea vocea ca o bocitoare în cârciumi, la zaiafeturi. De altfel, acesta a fost şi motivul despărţirii lor: Brâncuşi voia ca Mărioara lui să cânte operă, să se lepede de bocet şi să caute să exprime sunetul primordial al muzicii pure. Aşa cum el căuta şi izbutea să exprime prin piatră inefabilul şi infinitul, tot aşa se aştepta să facă şi Măria prin muzică.“Cândteascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare sădăltuiescpentrufiecarecântec de-al nostru o PasăreMăiastră!”,îi spunea creatorul muzei sale încântătoare. Şi, într-adevăr, după ce asculta vocea Mariei Tănase, Brâncuşi făcea piatra să cânte…
Şi cu toate acestea, pe cât de mari erau afinităţile lor sufleteşti şi sensibilităţile artistice, pe atât de ireconciliabile erau diferenţele care ţineau de stilul de viaţă al fiecăruia. În timp ce spiritul liber şi boem al Mariei iubea viaţa cu o patimă lăutărească, gelosul Brâncuşi se izola în infinitatea atelierului sau de la Paris! Aici Maria semăna mai mult cu George Enescu, cel căruia la New York i-a sărutat mâna, aşa cum numai o ucenică ştie s-o facă faţă de un maestru al muzicii. Spiritul epocii a reţinut în primul rând din călătoria americană a Mariei episodul în care i-a vrăjit pe americani şi pe însuşi preşedintele de atunci, Roosevelt! ”Saltă, lele, curu` zvelt”, a fost, într-adevăr, un refren urban care a făcut carieră în Bucureştiul anului 1939, despre al cărui joc de cuvinte se spune că i-a fost explicat însuşi preşedintelui american, care a gustat gluma.
Şi cu toate acestea, Maria l-a adorat pe Brâncuşi, iar acesta a iubit-o aşa cum numai geniul lui de o ferocitate poetică putea s-o facă. Dar dincolo de iubirea fizică, năvalnică şi clocotitoare, atracţia lor ţinea şi de metafizica a două suflete-pereche, nu atât pe tărâmul împlinirii prin dragoste – care nu s-a înfăptuit, relaţia încetând după un an şi jumătate plin de scandaluri şi împăcări – cât pe teritoriul spiritual. Fiecare dintre ei avea conştiinţa geniului său şi amândoi aveau un numitor comun atât de special şi unic încât, atât Brâncuşi, cât şi Maria, au trecut toate probele timpului şi spaţiului în care au trăit. Amândoi au realizat acel ceva ce numai spiritele cu adevărat vizionare, luminoase şi atinse de harul divin al creaţiei nemuritoare pot înfăptui: prin arta, opera şi moştenirea lor au oprit timpul în loc. Brâncuşi, prin ”Coloana Infinitului” şi prin toate celelalte capodopere ale sale a încremenit curgerea timpului, iar Maria a izbutit să suspende clipa prin glasul ei fermecat. De aceea, nu-i de mirare că, de fiecare dată, când privim”Coloana Infinitului” sau ascultăm ”Mărioară de la Gorj” intrăm preţ de câteva clipe într-un soi de transă în care timpul pare a se opri.
Cu singuranţă că bunicii noştri simţeau la fel, dar, oare, nepoţi noştri vor mai percepe vreo emoţie adevărată consumând muzica ei şi arta lui pe gadget-urile viitorului? Deocamdată, haideţi să ne bucurăm de prezentul în care încă mai zburăm cu gândul la Maria Tănase şi la Constantin Brâncuşi! Şi să ne înfiorăm numai când îndrăznim să ne închipuim cum opreau ei doi timpul în loc când vorbeau – între o tandră îmbrăţişare şi un sărut pătimaş – despre sculptură şi muzică şi despre câte-n lună şi-n stele… Probabil că povestea lor ipostaziază la modul absolut un fel aparte, chiar unic, de a iubi, din toată fiinţa şi din toate resorturile conştiente şi inconştiente ale sufletului românesc.
Azi, de Dragobete, suntem cu gândul la iubire în cel mai pur stil românesc şi putem fi fericiţi şi mândri, în cel mai curat şi profund sens al cuvântului. Mândri pentru că pe harta internaţională a dragostei din toate timpurile, sfânta şi păgâna idilă dintre Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi ne face deopotrivă admiraţi şi invidiaţi în toate colţurile lumii. Şi, oare unde altundeva, pe faţa pământului, putea să se ivească întru nemurire o astfel de aprigă iubire, dacă nu pe meleagurile unde Mircea Eliade a revelat omenirii ”sacrul şi profanul”! Nouă nu ne rămâne decât să ne trăim în continuare visul românesc al felului nostru unic de a iubi. Şi, poate, să sperăm că Peter Greenaway va ipostazia măcar într-o secvenţă – aşa, mai pe final – această poveste fără sfârşit dintre Maria Tănase şi Brâncuşi în deja anunţatul şi mult aşteptatul său viitor film …
Şi, dacă n-o va face, din simplul motiv că va aborda cinematografic doar odiseea călătoriei pe jos a lui Brâncuşi până la Paris, atunci poate se va încumeta al nostru Ioan Cărmăzan! Care – în timp ce citiţi aceste rânduri – lucrează la probabil cel mai ambiţios proiect al prodigioasei sale cariere şi vieţi, un film despre Maria Tănase! Cu gândul la filmul despre Maria Tănase şi a ei iubire deopotrivă pentru muzică şi Brâncuşi merită să visăm frumos măcar azi. Şi poate, astfel, la următorul Dragobete, visul va fi mai aproape de împlinire…
Un text scris de Ovidiu Iordan, copywriter
