Scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film și academician, Dumitru Radu Popescu, născut pe 19 august 1935, în satul Păușa (Bihor), este autorul celebrei piese de teatru „Piticul din grădina de vară“, pornind de la un caz real. Spectacolul cu această piesă la Naționalul din Bănie, în regia lui Silviu Purcărete înainte de 1990, a făcut din Bănie capitala teatrului românesc.
Răspunsurile academicianul D. R. Popescu (foto) la chestionarul GdS sunt învăluite în metafore inegalabile… O mărturie sinceră, interesantă și de citit.
Ion Jianu: Stimate domnule academician D.R. Popescu, prin venele dumneavoastră curge (şi) sânge de oltean (dinspre tată), aţi copilărit în Oltenia la bunicii dinspre tată, în satul Dănceu (Mehedinţi). Vă consideraţi 50 la sută oltean? Ce aţi moştenit de la olteni?
D.R. Popescu: După ce mi-ai adus aminte că am copilărit în Dănceu, Mehedinţi, satul bunicilor mei olteni, după ce n-ai uitat – fireşte! – că în mine curge o anumită cantitate de sânge de oltean, mă întrebi – fireşte, desigur! – dacă mă consider 50 la sută oltean?.. Şi… ce am moştenit de la olteni? Răspunsul nu e complicat: mama mea fiind din Bihor, sunt obligat să constat că doar 50 la sută sunt oltean (din Mehedinţi) şi 50 la sută ardelean (din Bihor). Clasele primare le-am absolvit în Dănceu. Învăţători mi-au fost… Maria şi Traian Popescu. Cum războiul m-a împiedicat câţiva ani să-mi văd bunicii din Bihor, după război, tatăl meu, Traian Popescu, fiind sigur că o să înceapă al Treilea Război Mondial (se ştie cum Tito pândea cu barda socialismul!), a convenit împreună cu mama mea – desigur – să continuu „studiile“ în Bihor, la Oradea! Drept care, am fost înscris la Şcoala Normală „Iosif Vulcan“ (care avea şi internat, unde trebuia să-ţi aduci şi paie pentru saltea, plus nişte saci cu cartofi etc. pentru cantină). După ce-am încheiat clasa „a şaptea“ la „Pedagogică“, m-am înscris la „Liceu“!.. Prin concurs! O, maică-mea tremura de emoţie pe coridoarele liceului „Gojdu“!.. Apoi am dat examen la Facultatea de Medicină Generală din Cluj (am fost o grămadă de concurenţi pe… un loc! Materiile examenului? O, simplu: scris şi oral la anatomie, biologice, chimie, fizică. Doar… scris: la limba română şi la limba rusă). După trei ani de medicină, am dezertat! Am fost angajat la „Steaua“ (în 1956, de către A.E. Baconsky) şi am urmat… „Filologia“. Ei, dacă adun anii petrecuţi în Dănceu, Oradea, Cluj… pot eu spune cu certitudine ce-am moştenit de la olteni sau de la ardeleni?! Un lucru devine din ce în ce mai sigur pentru mine: „Imnul oltenilor“ este romantic, idilic, realist-socialist!.. „Cine se ia cu mine rău… Să-l ferească Dumnezău… Că sunt şarpe de dudău… De-l galbin de muşcă rău…“. Eu, la Dancău, am mai văzut şerpi de dudău!.. Dar olteni galbini – care să muşte rău – n-am prea văzut. Cum n-am prea văzut nici haine olteneşti date unor inşi cu inima largă! Ei, dar parcă ardelenii nu sunt idilici atunci când se umflă în pene şi spun că bagă brişca în!?.. Ei, ardelenii, atunci când au scos brişca, împăratul i-a tras pe roată.. Iar acest obicei al împăraţilor din toate punctele cardinale s-a încetăţenit pre la noi, fiind valabil şi azi.. În ce ceea mă priveşte, regret profund că lângă statuile lui Horea, Cloşca şi Crişan nu se află şi statuia împăratului de la Viena şi, mai ales, statuia maestrului în manipularea (vreţi să-i spun altfel?) drăgălaşei roţi de la Alba-Iulia, Anton Grancsa. (Poate mă aude vreun sculptor şi începe să construiască acest complex naţional fără seamăn).
Piticul – martorul tăcut al istoriei, Timpul din grădină
de vară!
I.J.: Revenind la anii trecuţi: celebra dumneavoastră piesă de teatru, „Piticul din grădina de vară“, montată de Purcărete în 1989 la Teatrul Naţional din Craiova, a deschis o nouă eră în istoria Naţionalului din Craiova, iar dumneavoastră aţi catalogat perfect momentul istoric de atunci, afirmând, printre altele, că „vârful teatrului românesc se află la Craiova, în câmpie“. Acum, la peste două decenii de la acel eveniment, ce aţi adăuga? „Piticul…“ ar putea fi jucat şi acum?
D.R.P.: Piticul – martorul tăcut al istoriei, Timpul din grădină de vară! Piesa a pornit de la o întâmplare adevărată: o femeie a fost condamnată la moarte, dar, fiind gravidă, execuţia ei s-a amânat până după naşterea copilului… Un fapt cutremurător, pentru mine. Mereu mi-am găsit subiecte în realitate. Am mers pe urmele acestui caz şi am mai descoperit câteva procese similare… Am cunoscut chiar un ins care s-a născut în puşcărie… Mai ştiu şi un regizor de teatru… ce lucrează mai mult prin străinătate şi nu este străin de o poveste asemănătoare, prin care a trecut mama sa… În general, plecând de la fapte concrete, am căutat să nu mă rezum la ele, ci prin ele să încerc să cuprind şi alte asemenea tragedii ale istoriei, învăţând de la clasici că teatrul nu trebuie să fie doar hormonal, priapic, circumscris în realitatea zilei, ci, dacă se poate, să fie un teatru palimpsestic, înglobând în cotidianul politic şi social adevărata realitate a istoriei, dar şi mitologia, cu absurdul şi absolutul ei, oferindu-i o eternitate în toate geografiile lumii… Aşa că „Piticul“ nu mi se pare că şi-ar putea încheia biografia în aceste zile – cât timp la tot pasul, pe toate meridianele, sunt condamnaţi nenumăraţi prunci, înainte de a se naşte – mai dihai şi mai sinistru decât a fost condamnat Iisus după ce s-a născut!.. În „Piticul din grădina de vară“ eroi principali erau Piticul din grădină, – aparent un decor – şi pruncul aflat în burta mamei sale condamnate la moarte… După mulţi ani de la apariţia „Piticului din grădina de vară“, jucat în mai multe teatre din România, am publicat într-un volum, în 2006, „Piticii cărunţi“, o piesă ce a pornit de la alt caz real, ce mi s-a părut uluitor: în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, şapte pitici din Rozavlea, localitate din zona Maramureşului, au ajuns într-un lagăr german, unde celebrul medic Mengele făcea experienţele despre care s-a tot auzit!.. Ce este formidabil aici?… Nu doar faptul că erau fraţi – cei şapte pitici – nu doar faptul că erau evrei… Ei erau circari! Colindaseră, înainte de a fi aduşi în lagăr, prin multe sate şi oraşe din România, Ungaria… Teribil: Mengele a încercat un experiment absolut nou cu ei – ocrotindu-i… Nu i-a trimis în… Nu! El, fiind, după mulţi martori, destul de angoasat – ca să nu spun mai mult – i-a izolat… Ca să-l mai deconecteze! Monstrul – surâzând, descărcându-şi (totuşi) coşmarurile!.. Aceasta este o fibră palimpsestică a piesei: circarii, pitici, cărunţi, evrei, condamnaţi la moarte, de fapt, ştiind ce se-ntâmplă în jurul lor îl privesc în faţă pe odiosul ocrotitor ce voia să se mai elibereze de propriul său prezent, amânându-le moartea… Piticii trăind o tragedie absurdă, grotescă, întrupau şi ei Timpul, Lagărul…
Bineînţeles că piesa n-a citit-o nimeni şi n-a jucat-o nici măcar un singur teatru!.. Nu mă mir!
M-a încurajat în ruperea mea de realitatea contemporană o actriţă din Oltenia, care, după ce m-a îndemnat (nu spun rugat) să scriu o piesă – un monolog, de! – pentru Domnia sa, după ce am scris o piesă într-un act – plecând tot de la un fapt real: visul şi coşmarul soţiei lui Radu Cantacuzino din ziua căsăpirii lui Brâncoveanu de către „turci…“ – doamna actriţă a declarat că n-o să joace dânsa o piesă scrisă de mine! Asta a fost situaţia. Eu ţin să-i mulţumesc pentru solicitare… fiindcă altfel poate n-aş fi scris niciodată această piesă.
Sigur, în „Piticul…“, moartea eroinei principale e preluată de aducerea pe lume a unei noi vieţi, care, desigur, supravieţuieşte morţii. În „Piticii cărunţi“, moartea celor din lagăr devine un şoc existenţial, care nu anihilează total existenţa piticilor bufoni! Însă, imposibilitatea lor de a-şi trăi propria finitudine, datorită autoprotecţiei tulburărilor nervoase trăite de Mengele, argumentează frica lor vitală şi fac mai flexibile, mai îngrozitoare zilele şi nopţile. Timpul devenind, pentru ei (piticii) imposibil să mai fie organizat, stăpânit, canonizat. Astfel că bufonii pitici, privind spre moartea altora, devin conştienţi de propria lor existenţă cumplită! Piticii nu au o atitudine patetică, eroică, în faţa morţii, dar faptul că nu se înşeală pe ei înşişi, în iluzii, că nu trăiesc nici o contradicţie cu ei înşişi, că văd neantul fără să se resemneze, că mereu sunt neliniştiţi, dar nu fac nici măcar un pas înainte de a gândi, arată că structura umană din fibra acestor circari sărmani nu poate fi manipulată şi destructurată de spaima de moarte, şi mai arată că Insuficienţa raţiunii şi Lauda demenţei, practicată de stările toxice ale istoriei, nici măcar nu-şi închipuie că exact Insuficienţa raţiunii şi Lauda demenţei le vor fi loc de veci!
Istorie a dovleacului! Istoria găinilor! Istoria foametei!
I.J.: Cum era lumea oltenească din perioada copilăriei și adolescenței dumneavoastră? Ați vorbit frumos, în interviuri mai vechi, despre olteni…
D.R.P.: … Vezi, domnule Jianu, pe la Dănceu, dacă voiai să tai o găină şi bărbaţii erau la muncă, pe câmp, femeile, mai fricoase în faţa morţii, ieşeau în dreptul porţii, cu găina la subţioară, cu un cuţit în mâna dreaptă, şi-l îndemnau pe primul trecător să taie capul păsării de curte condamnate, să zicem, la moarte. Nu era bine nici copiii să-şi arate bărbăţia cu mâna pe cuţit, umplându-se de sânge. Era formidabil, apoi, să vezi acelaşi joc, pe pământ, ştiut de la alte capete retezate – al găinii fără de cap… Şi era uluitor să vezi aceleaşi ţopăituri, ale capetelor cu ochii înlăcrimaţi şi cu ciocurile crispate, parcă cerşind o gură de aer. Privind jocul acesta al morţii, al vieţii găinilor moarte pe jumătate, ce voiau să zboare, iar propria greutate nu le lăsa, împingându-le spre forţa hulpavă a gravitaţiei, te puteai întreba, da, ce taine ştiute de aceste capete – care ştiau totul, din zori în zori! – se pierdeau în veci!? Trecea moartea pe la porţi, îşi împlinea rostul, cu un cuţit, şi mergea mai departe, fără ruşine, fără veselie, fără să-şi ceară iertare, fără să înjure, nepăsătoare ca vântul şi ca ploaia! Cel mai bine era pentru găini Dumineca: atunci nu li se tăiau capetele, da, da, Dumineca nu mureau nici raţele, curcile, cocoşii, Dumineca era o zi de sărbătoare a vieţii, în care moartea n-avea ce căuta – n-avea loc!
Am pomenit, aici, de găini, de galiţe, pentru că viaţa şi moartea lor nu intră în istorie, nimeni nu prea dând pe ele mai mult decât costul – la kilogram! – al cărnii, sângelui şi penelor lor!.. O lume, am putea zice, efemeră, repetabilă, fără identitate, fără drame, precum şi cea a porcilor, tăiaţi de Sărbătoarea Crăciunului, a mieilor, tăiaţi de Sărbătoarea Paştelui, a viţeilor şi vacilor – a căror existenţă animală (desigur!) ajunge să fie preţuită de către existenţa umană la nunţi, înmormântări şi botezuri! Slănina, caltaboşii, cârnaţii, pulpele pe grătar, ficaţii, rinichii şi creierii lor suferă o transformare în conştiinţa noastră digestivă doar atunci când prisoseşte mujdeiul, ardeiul iute, muştarul – şi lipseşte vinul ghiurghiuliu şi palinca academică! Rămân, pentru post, destule bunătăţi: fasolea, cartofii – croampele – varza, ceapa, usturoiul, cireşele, merele, perele, gutuile, uleiul de floarea-soarelui – sper – magiunul din prune, dulceaţa de nuci, caise, piersici. Însă problema pe care mi-am pus-o, de când jucam raiul, poarca şi bâza, la Dănceu, era aceea a felurilor de mâncare preferate de boieri, de domnitori, de regi şi de călăi!.. Parcă văd cum stăteam la poarta mătuşii Constanţa, împreună cu cei de seama mea – şi îngheţam de groază când treceau peste noi, ca nişte păhărele argintii, avioanele americane, în drum spre Bucureşti şi Ploieşti! Departe, în cer, zburau departe, să n-ajungi nici cu praştia la ele, oho!.. Totuşi, fiind atât de băgaţi în cer, aviatorii ăia, bieţii de ei, ce mâncau, ne întrebam!?.. Treceau pe acolo pe unde peste noapte era Carul cel Mare, Carul cel Mic, luna – şi şuvoiul luminos al Laptelui ceresc. Ne era milă de ei: să nu moară cineva de foame, acolo, sus, lângă Dumnezeu!
La Oradea, la internat, în primele sezoane de după război (când călătoream spre Bihor în bou-vagoane) ciorba de fasole era o minune, la amiază, ca să nu mai spun de mămăliga cu marmeladă cu care eram regalaţi la cină. Atunci, inspiraţi de deliciile foamei, ne-am întrebat într-o zi, după ce ni se vorbise despre Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Brâncoveanu şi Mihai Viteazul… ne-am întrebat ce mâncau poporenii la pomana domnitorilor români. N-am găsit un răspuns nici la întrebarea filosofică referitoare la meniul puternicilor zilei. Ce mânca Stalin, ce mâncase Hitler, Napoleon, Cezar?.. În loc să ne vedem de treabă, păream obsedaţi de bucătăria celor ale căror nopţi soarta hotărâse să nu mai înceapă, iar lumina zilelor lor să nu se mai sfârşească!
Sigur că, fiind duşi în fiecare Duminecă, aliniaţi, în rânduri de câte doi, spre Biserica zisă cu Lună, care chiar avea o lună rotitoare de metal, în turn, am început să ne facem o părere despre moartea călăilor, înfometaţi înainte de a fi şi ei ucişi, moarte care îi trimitea într-o viaţă plină de suferinţe, lângă focul nestins al iadului, prăjiţi şi lipsiţi de orice mântuire, de orice revenire pe pământ, în viaţă!.. Pentru ei, Cristos nu învinsese moartea, le-o lăsase în cârcă!
Cum la internat n-aveam toată ziua nici o treabă – decât să ne facem lecţiile, după masa de prânz – mai citeam prin vreo carte cine ştie ce. Ziare n-aveam şi cred că nici nu ştiam că există. Chioşcurile erau rare, iar pe lângă ele vânzătorii de dovleac (pardon!) copt ne emoţionau cu adevărat! În cofetării nu intram, căci n-aveam pentru ce – şi cu ce – aşa că o porţie de dovleac era sigur venită din rai!
Peste ani, la „Steaua“, într-o zi m-a pocnit ideea năstruşnică de a scrie o Istorie a dovleacului! N-a fost să fie! N-am scris nici Istoria găinilor! Nici Istoria foametei! Deşi n-am dus niciodată lipsă prea mare de idei, lenea şi humorul m-au oprit să le duc aceste istorii până la capăt!
„Căruţa cu mere“: poveşti cu oltenii Petre Dragu şi Savel Pătuleanu
I.J.: De la o istorioară, de la o întâmplare adevărată cu personaje şi din Craiova, s-a ivit filmul al cărui scenarist sunteți, „Căruţa cu mere“, o adaptare după o nuvelă scrisă de dumneavoastră…
D.R.P.: … Peste alţi ani, la Craiova, într-o grădină de vară din centru, cu Lucian Zatti de faţă, şi cu alţi scriitori tineri, am discutat despre profesorul Constantin Papastate, pe care A.E. Baconsky îl aprecia… Stupoare: deşi profesorul nu era de faţă, toţi condeierii tineri, strânşi la o bere, nu l-au înjurat! Ilarie Hinoveanu s-a oferit să-mi arate liceul în care preda profesorul şi criticul Papastate… Zis şi făcut! A doua zi l-am cunoscut şi eu personal, cum se zice. M-a însoţit şi poetul Petre Dragu! Seara, tot la o masă, în grădina de vară, însetaţi de adevăr şi de bere, fireşte, şi cam flămânzi, am vorbit despre foamete. Nu despre foametea de adevăr, ci de foametea prin care cam trecuseră toţi dunăreano-ponticii în vremea secetei din Moldova!.. Eu mi-am amintit de nişte moldoveni sărăciţi de arşiţa secetei. Au venit în Dănceu! Nu mulţi, desigur. Sătenii i-au primit omeneşte. Foamea nu le-a stricat nici moldovenilor minţile, s-au pus pe lucru. Tocmai când nişte circari au apărut în Dănceu, venind dinspre Flămânda, pe picioroange. Câţi erau?, m-a întrebat Petre Dragu. „Patru, am zis, un bărbat, o muiere şi doi puţantei…“. „Unul dintre puţantei eram eu, a zis Petrică Dragu. Celălalt era Savel Pătuleanu, care acum lucrează la…“ N-am mai aşteptat
să-mi spună unde: am vrut să-l cunosc neapărat şi pe Savel Pătuleanu! (fost muncitor la Electroputere Craiova, decedat în primăvara anului 2014, n.r.).
L-am cunoscut, a doua zi, tot în grădina de vară. M-am plimbat cu el – când ne-am despărţit de comeseni – mult timp în jurul primăriei! Aşa s-a ivit „Căruţa cu mere“. În timpul Foametei, după război, într-o căruţă, Savel şi Petrică, doi copii, doi pitici, au străbătut satele olteneşti – făcând pe circarii! Îmbătaţi de Mezat, şeful, cel care mâna şi caii, cel care-i fermeca punându-le, după fiecare spectacol (de!), în faţă, fericirea de a ajunge circari, adevăraţi artişti! Circarii, doar se ştie, nu îmbătrânesc! Iar foametea, de care nimeni nu poate fi scutit, pe artişti nu-i înfrânge! Arta, ce mama dracului – doar se ştie – se află dincolo de moarte. Când cei patru neînfricaţi circari au ajuns la Craiova, după săptămâni de zile pline de împliniri artistice, şi-au dat întâlnire pentru a doua zi, în zori, să plece împreună la Bucureşti, unde Mezat avea să-i ducă la Marele Circ. A doua zi, în zori, când Savel şi Petrică au ajuns în piaţa de unde trebuia să plece spre împlinirea lor desăvârşită, maestrul Mezat, împreună cu jumătatea sa artistică dispăruseră! Nu i-au mai întâlnit în vecii vecilor! Foamea lui Mezat şi a zeiţei sale, înşelându-se pe sine, îşi luase zborul, cu bănuţii agonisiţi în troaca din lada căruţei… Petre şi Savel rămăseseră cu utopia Artei Circului… Pe care Mezat o considerase o împuţită absurditate – şi în vremuri de câinoasă secetă şi de nenorocită sărăcie! – o nevindecată suferinţă în structura timpului şi a lumii. Mezat, batjocorind, cu un vis, nişte copii, a luat, pentru mine, în ani, diverse chipuri, sub diverse nume, candoarea din trădarea sa luând înfăţişarea otrăvirii unor generaţii inocente. Evlavia sa sfântă, închinată artei circului multilateral desăvârşit, a prins fiinţă în viaţa multor cavaleri ai orizonturilor noi.
