http://www.youtube.com/watch?v=lwf_OFGaGsk
Kati, Stephan şi Christian au venit în România pentru a face reportaje despre situaţia câinilor fără stăpân, o problemă destul de discutată în ultima vreme în ţara noastră. Kati Kolbe pregăteşte aceste poveşti pentru televiziunea WDR din vestul Germaniei, unul dintre cele mai mari posturi publice nemţeşti. La Craiova, Kati şi colegii ei s-au lovit de uşi închise şi reticenţă. Deşi ei povestesc că şi-au anunţat venirea la adăpostul de la Breasta prin e-mail şi au încercat să facă asta şi prin telefon, s-au lovit de o problemă ciudată pentru ei: faptul că nu au găsit pe cineva care să vorbească limba engleză.
Kati, Stephan şi Christian sunt trei tineri plini de viaţă, zâmbitori şi dornici să ofere reportaje de calitate publicului german. Au ajuns în Bucureşti, şi-au închiriat o maşină şi au început să cutreiere ţara, în căutarea poveştilor despre câinii fără stăpân: de ce sunt ei omorâţi, de ce nu li se dau alte şanse şi de ce totul pare să fie făcut pe ascuns. Pentru asta, au venit să investigheze, la Craiova, situaţia câinilor fără stăpân. Înarmaţi cu echipamente video şi audio, dar şi cu multă răbdare, ei şi-au început ziua cu o vizită la unul dintre adăposturile unui ONG pentru protecţia animalelor din Craiova.
„Noi nu avem câini fără stăpân în Germania“
După ce au văzut cum stă situaţia în partea privată a acestui domeniu, documentarea i-a adus la adăpostul public de la Breasta. Cei trei au rămas surprinşi de faptul că aici ţi se cere buletinul şi eşti pus să semnezi un soi de condică dacă vrei să vezi câinii din adăpost. „Noi nu avem câini fără stăpân în Germania, iar în adăposturi este foarte diferit. Te duci şi nimeni nu te controlează, nu merge nimeni în spatele tău. Dacă ai întrebări despre animale, poţi întreba personalul şi poţi alege câţi câini vrei. Aici nu este aşa. Presa nu prea este binevenită“, a povestit Kati.
„Am încercat să sun, dar nimeni nu vorbeşte engleză“
În încercarea de a-şi realiza cât mai bine materialul, Kati a vrut să stea de vorbă cu administratorul adăpostului, Jean Buzatu. Acesta nu a dorit să ofere informaţii echipei de jurnalişti, spunând că nu a fost anunţat din timp, dar Kati a povestit că situaţia este alta. „Oamenii de aici nu vor să stea de vorbă cu noi. Asta critic eu. Am încercat să le trimit un e-mail, dar nu a răspuns nimeni, am încercat să sun, dar nimeni nu vorbeşte engleză. Aşa că am zis că sunt un jurnalist, sunt liberă să documentez ceea ce vreau şi m-am gândit că vin aici, spun «bună ziua» şi întreb ceea ce vreau să aflu. Iar acum ni se spune că nu am anunţat, dar am făcut asta, însă nimeni nu a vrut să ne asculte şi nu vor să vorbească, iar asta este foarte ciudat“, consideră jurnalista.
O cerere scrisă, singura soluţie
Kati şi cei doi colegi ai săi au trăit pe pielea lor, la Craiova, sentimentul de a fi plimbat de la o instituţie la alta, în speranţa de afla un răspuns. Jean Buzatu, administratorul adăpostului, i-a informat, după ce a sunat la sediul Salubrităţii, că acolo vor găsi purtătorul de cuvânt care le va oferi toate informaţiile, el nedorind să vorbească. La sediul Salubrităţii, însă, nici o persoană care ar fi putut face declaraţii nu a fost găsită. Purtătorul de cuvânt era plecat, iar directorul general la fel. Pentru a afla informaţiile de care are nevoie, Kati va trebui să facă, la fel ca mulţi dintre jurnaliştii craioveni, o cerere pe Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public. „30 zile e un termen foarte lung pentru a face o documentare. Materialul va fi difuzat în Germania la mijlocul lui aprilie, aşa că 30 de zile e prea mult. O să întreb, dar nu ştiu dacă va funcţiona“, a explicat Kati atunci când a aflat termenul maxim în care instituţiile pot răspunde acestor cereri.
„E foarte frustrant
că nimeni nu vrea
să stea de vorbă cu noi“
Descurajată de ceea ce a văzut, Kati şi-a amintit şi de persoanele care se ocupă de relaţiile cu publicul din Primăria Craiova. „E foarte frustrant şi dezamăgitor, pentru că nimeni nu vrea să stea de vorbă cu noi. Spun că sunt ocupaţi. Administratorul e ocupat, nu e nimeni acolo, în instituţii, iar ofiţerul de presă al primăriei este ocupat. L-am sunat acum patru săptămâni şi i-am spus că vreau să vorbesc cu el despre câinii fără stăpân, despre Legea eutanasierii. Mi-a spus că nu e nici o problemă, că pot vorbi, mi-a trimis adresa lui de e-mail şi mi-a spus să îl anunţ cât mai devreme ca să stabilim o întâlnire. Am făcut asta, nu a răspuns la e-mail, i-am trimis un mesaj, nu mi-a răspuns, l-am sunat de mai multe ori, dar intra căsuţa vocală. Nu am mai putut să dau de el, iar asta e dezamăgitor şi ciudat“. Contactaţi de GdS, reprezentanţii municipalităţii au spus că nu se pot întâlni cu echipa de jurnalişti şi că aceştia pot face o cerere scrisă, la care li se va răspunde în cel mai scurt timp.
Dincolo de graniţele de limbaj, situaţia câinilor din România arată altfel din Germania. „Mă întreb de ce omoară atât de mulţi câini. Este un lucru pe care nu îl înţeleg: de ce rezolvă această problemă prin uciderea lor. După părerea mea, nu este singura soluţie, sunt multe altele, dar eutanasierea este, probabil, cea mai uşoară“, consideră Kati. Promovarea adopţiei este, în opinia ei, una dintre cele mai importante soluţii.
Chiar dacă vii
din Germania, eşti tratat la fel
Pentru Kati, n-a fost prima dată când a venit în România şi nu este nici primul oraş în care se confruntă cu uşi închise. Pentru ea, pentru cei care privesc România din exterior, lucrurile sunt greu de înţeles: „Am mai fost aici în septembrie 2013, acum mai mult de şase luni, şi voiam să vedem ce se întâmplă acum, care sunt diferenţele. Nu mai sunt atât de mulţi câini fără stăpân. A început eutanasierea câinilor, şi nu doar zece sau 20 pe zi; uneori 70 sau 100. Hingherii sunt foarte brutali; am aflat că, în Bucureşti, au intrat cu forţa într-un adăpost al lui Vier Pfoten. Asta este ilegal, dar nimănui nu-i pasă. Se pare că situaţia este mai gravă, dar nu ştim cu siguranţă încă“.
Jurnaliştii germani, veniţi aici cu gândul de a ilustra o realitate pe care o simţim cu toţii, au întâmpinat mai multe probleme în documentarea materialului. Kati a rămas uimită când a aflat că o comunicare verbală şi oficială nu prea este posibilă cu multe instituţii subordonate primăriei. Din păcate, şi ea a aflat, în vizita ei la Craiova, că, deşi vii de la mii de kilometri depărtare ca să ceri un punct de vedere, regula răspunsului este aceeaşi. Fie îl primeşti în scris, fie primeşti o tăcere care, să fim sinceri, este şi ea un răspuns.
