Ştiinţa a progresat mult în înţelegerea corpului uman, a alcătuirii şi funcţiilor lui, însă, din multe puncte de vedere, trupul rămâne un mister al evoluţiei, se arată într-un articol publicat pe site-ul descopera.ro. Printre altele, apar deseori reacţii banale în aparenţă, dar care, la o investigare mai atentă, sunt cu adevărat misterioase, pentru că nimeni nu ştie care sunt originile şi scopul lor. Există ipoteze, dar nici una nu este unanim acceptată, iar reacţiile respective rămân în continuare nişte enigme.
Articolul citat se concentrează pe încercarea „descifrării“ sughiţului. Ştim ce este – o contracţie involuntară a diafragmei, dar încă nu se cunoaşte de ce apare el. Medicii şi oamenii de ştiinţă pot doar să presupună şi să încerce apoi să găsească argumente care să confirme presupunerile. O ipoteză interesantă este cea numită filogenetică. Potrivit acesteia, sughiţul ar fi o rămăşiţă evolutivă a modului de respiraţie primitiv al amfibienilor. În urmă cu sute de milioane de ani, în lumea vie s-a petrecut aşa-numita „cucerire a uscatului“. Până atunci, toate animalele trăiseră în apă, inclusiv vertebratele, la vremea aceea reprezentate doar prin peşti, iar trecerea de la respiraţia prin branhii la respiraţia prin plămâni a fost un salt uriaş, care a implicat schimbări majore în structura corpului.
Primele animale care au reuşit să se adapteze la respiraţia aeriană, rămânând totuşi dependente de apă pentru a se reproduce, au fost amfibienii, iar urmele „marii treceri“ de la apă la uscat sunt prezente în dezvoltarea acestor animale. Ele îşi încep viaţa sub forma mormolocilor, care păstrează unele asemănări cu peştii, atât în ceea ce priveşte aspectul, cât şi funcţionarea organismului. În ceea ce priveşte mamiferele, embrionul trece şi el, la începutul dezvoltării sale, printr-un stadiu ce aminteşte de strămoşii săi amfibieni. Mormolocii înghit apă şi aer prin branhii
printr-un reflex motor relativ simplu, ce aminteşte de sughiţ. La mamifere, în timpul dezvoltării embrionare şi fetale, calea neuromotorie asociată cu sughiţul se formează devreme, înaintea căii neuromotorii care permite respiraţia pulmonară normală.
Sughiţul este prezent la om încă din timpul vieţii intrauterine. Din această perspectivă, sughiţul este considerat un predecesor evolutiv al respiraţiei pulmonare. Sughiţul, ca şi reflexul de înghiţire a aerului la amfibieni, este inhibat de concentraţiile mari de dioxid de carbon şi de alte substanţe cu acţiune asupra unor receptori din creier, ceea ce este un argument în favoarea unor înrudiri filogenetice între cele două mecanisme. O altă observaţie este aceea că bebeluşii născuţi prematur sughit foarte mult (2,5% din timp), poate pentru că sistemul lor respirator nefiind complet maturizat, ei încă păstrează „amintiri“ din modul de respiraţie primitiv al amfibienilor.
Dar ipoteza nu explică toate detaliile nervoase şi motorii ale acestui comportament, aşa că nu este acceptată de toţi specialiştii.
A doua variantă
O explicaţie alternativă a fost propusă de Daniel Howes, de la Queen’s University, Canada, într-un articol publicat în 2012 în revista BioEssays. Potrivit acestuia, sughiţul ar fi evoluat la mamifere, împreună cu alte reflexe, pentru a le permite acestora să coordoneze două acţiuni importante: suptul şi respiraţia. Din ceea ce ştim până acum, sughiţul e întâlnit doar la mamifere. La om este mai frecvent la bebeluşi, devenind mai rar pe măsură ce micuţii înaintează în vârstă. Acest fapt ar putea sugera că a evoluat pentru a permite eliminarea aerului acumulat în stomac în timpul suptului, astfel încât în stomac să se facă loc pentru mai mult lapte. Aerul înghiţit şi acumulat în stomac ar acţiona ca un stimul asupra receptorilor din stomac, esofag şi diafragmă, declanşând actul reflex al sughiţului. Prin sughiţ, se creează în cavitatea toracică o presiune negativă care ajută la eliminarea aerului din stomac.
În prezent, acestea sunt cel mai des vehiculate ipoteze, însă o explicaţie unanim acceptată şi pe deplin convingătoare pentru toată lumea nu a fost încă găsită.
