„Piazza Bucarest“
de Jens Christian Grondahl
Editura Polirom
„Piazza Bucarest“ îşi poartă istoriile printr-o lume nostalgică, cu rădăcini cosmopolite (New York, Copenhaga, Bucureşti, Roma), amintiri răscolitoare şi vieţi dezrădăcinate. De la un personaj la altul, Grondahl pune în pagină neliniştile unei epoci trecute: reflecţii asupra exilului, asupra capcanelor libertăţii şi asupra fragilităţii literaturii, a cărţii.
Scott, americanul la a doua tinereţe care a umblat prin atâtea ţări că nu le mai ştie şirul, a ajuns ca fotoreporter într-un Bucureşti comunist, rece şi lipsit de libertăţile Occidentului. Aici, printre realităţi respingătoare şi peisaje neatinse de civilizaţie, o întâlneşte pe Elena, tânăra educată care-l complexează prin aerul ei distins şi de care se îndrăgosteşte. Cei doi vor părăsi împreună ţara, iar povestea lor e spusă de un personaj-scriitor, fiul lui Scott, rodul unei căsătorii anterioare. Tânărul scriitor reia povestea vieţii Elenei şi o duce răbdător prin momentele ei cheie: despărţirea Elenei de Scott, apariţia unui fiu al acesteia, a cărui existenţă o ţinuse atent sub tăcere, istoria vieţii ei comuniste de dinainte de apariţia fotografului american şi, în fine, prima iubire, cu un pictor bovaric, ce o va părăsi, căutându-şi libertatea în Germania. „Piazza Bucarest“ aminteşte discret de „Iarna decanului“ a lui Saul Bellow; România este însă un personaj timid, iar apariţia detaliului de istorie recentă, comunistă, amestecat cu scene inedite (Milu drogându-se pe ascuns) nu face decât să dea culoare unui peisaj ameninţat la tot pasul de sordid.
„Teama este, cred eu, strâns legată de dorinţă. Există teama de a pierde femeia iubită, dar bărbaţilor le este teamă şi că femeile le-ar putea pătrunde ideile mai mult sau mai puţin pretenţioase şi suficiente pe care şi le fac despre ei înşişi. Şi mai există îndeosebi teama masculină faţă de puterea feminină de a se avânta, chiar a se pierde, în pasiune. Scriind, caut să răzbat până la acest mister, conştient în acelaşi timp că niciodată nu voi ajunge să sondez oceanul, care este viaţa interioară a unei femei. Eşec repetat care-mi promite că mai sunt de scris alte romane…“, spune Jens Christian Grondahl.
