A publicat 16 volume, conducând cititorul în cele mai interesante călătorii, fie că a fost vorba de romane, romane-eseu, eseu sau teatru.
Reporter: Aţi scris romane, lucrări ştiinţifice, eseuri, roman-eseu şi teatru. De unde dragostea pentru scriitură?
Nicolae Bălaşa: Dragostea pentru scriitură? Dintr-o pornire interioară, din dorinţa de a reexprima lumea, din dorinţa de a-mi memora timpul etc. La cele spuse, trebuie să adaug pasiunea, chiar pofta pentru poveste, singura noastră imanenţă pe pânzele vremurilor. Nu ai o poveste a ta, care să fie în gândurile şi pe buzele altora, aproape că nu exişti. De altfel, cred cu tărie că una din trăsăturile omului, trăsătură ce îl face distinct, în natură, în lume, este puterea de a povesti şi de a se lăsa povestit.
R.: Când a apărut şi cum s-a înfiripat ideea de a vă aşterne gândurile pe hârtie şi de a le oferi celor ce iubesc arta scrisă?
N.B.: Când am învăţat alfabetul, când am învăţat să citesc. La mine în sat, pe vremea aceea, nu era televizor, nu era nici măcar curent electric. Citeam la lumina unei lămpi cu gaz. Am parcurs, pentru prima dată, schiţele lui Caragiale, apoi „Amintirile din copilărie“ ale lui Creangă. Mă amuzau teribil. Fără a fi lipsit de modestie, cred că până la 20-25 de ani am citit toată literatura română, franceză, apoi romanul englezesc. Pe ruşi i-am citit ceva mai târziu. Au fost o idee mai greu de pătruns. Oricum, „Azilul de noapte“ al lui Gorki îl am şi acum în minte. Apoi Şolohov, Puşkin, Dostoievski etc., care m-au influenţat mult. Cert este că pe parcursul oricărei lecturi, imaginar, în faţa ochilor, mi se derula un film construit de mintea mea. Când terminam cartea, eram convins că pot scrie şi eu una, cel puţin la fel de bună. După ce am revăzut opera lui Balzac, scriitorul care a completat, în sensul nobil al cuvântului, istoria Franţei (Franţa, fără Balzac, nu ar fi Franţa!), mi-am zis că trebuie să existe cineva şi la români care să procedeze la fel. Din acest motiv, în cărţile mele, orice iubitor de literatură, de poveste, în general, sau oricare cercetător poate găsi aproximativ 70 de ani de istorie, de filosofie socială, a poporului din care facem parte. Începeţi cu romanul „Pe apa sâmbetei“ şi terminaţi cu o complicată, dar superbă poveste dintr-un alt roman, „Sarra“, şi o să îmi daţi dreptate.
R.: Cât de greu sau de uşor îi este scriitorului, când se aşază în faţa maşinii de scris, să-şi exprime gândurile? E nevoie de o anume stare de spirit? Dacă da, cum reuşiţi să o găsiţi printre atâtea trăiri cotidiene?
N.B.: Scriitorului, în general?! Nu am idee. Scriitorii sunt particularităţi. Fiecare, luat în parte, este altceva. Apoi, în actul creaţiei, nu mai este el, ci lumea romanului, a cărţii pe care o scrie. Dacă cineva m-ar întreba cine este Stan din romanul amintit, din „Pe apa sâmbetei“, aş spune că Stan sunt eu. Dar tot eu sunt Găiman din „Blesteme“, Alexandra din „Mătăniile Alexandrei“, Sarra din cartea cu acelaşi nume, Elena din „Acvariul cu fâţe“ etc. Tot eu sunt oricare din personajele din piesele de teatru, oricare dintre ele luate separat şi, în acelaşi timp, luate împreună. Sunt, uneori, atât de mult, în toate, că nici eu nu mai ştiu cine sunt. Trebuie să fug de mine, de cel din lumea cărţilor, ca să mă regăsesc în cotidian, în contingent.
Revenind, eu nu scriu greu. Trebuie doar să am timp. Am avantajul că îmi pun pe hârtie gândurile destul de repede. Nimeni nu m-ar crede dacă aş spune că una dintre piesele de teatru a fost scrisă în câteva nopţi, la mine, la ţară, la Bulzeşti, satul Seculeşti. Probabil, din acest motiv, am ajuns, relativ repede, să public 16 cărţi. Şi, credeţi-mă, nu am publicat tot ce am scris. Cât priveşte starea de spirit, ce să zic?! Odată conturată, la nivel mental, povestea dintr-o viitoare carte nu mai scap. Ea mă urmăreşte pas cu pas, nu îmi dă pace nici măcar în somn. Mor şi trăiesc cu fiecare pesonaj, în fiecare cuvânt.
Personaje ce „vin de oriunde şi oricând şi se îndreaptă spre oriunde şi oricând“
R.: Recent a apărut un alt volum purtând semnătura dumneavoastră. Este vorba de „Teatru“. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre această carte!
N.B.: Cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj, al domnului Ion Prioteasa, preşedintele consiliului, în special, şi cu sprijinul Bibliotecii „Alexandru şi Aristia Aman“, al directorului acesteia, al domnului Lucian Dindirică, oameni care, din punctul meu de vedere, ştiu ce este cultura şi, mai ales, ştiu să preţuiască creatorii şi operele acestora, să preţuiască, în definitiv, prezentul şi viitorul nostru, al tuturor, a apărut, după aproximativ treizeci de ani, mai exact, după Marin Sorescu şi I.D. Sîrbu, primul volum de teatru, publicat în Oltenia, volum semnat de către subsemnatul. Cartea are între copertele ei trei piese, trei poveşti (spuse la nivelul dialogului), trei comedii destul de spumoase. Puse în scenă, oricare dintre ele ar scoate hohote de râs, dar şi lacrimi, dacă vom conştientiza faptul că textul redă drama omului modern, a noastră, contemporanii lui, contemporanii textului. În acelaşi timp, dacă o să analizaţi personajele, tipologiile aruncate în joc, sunt lovite de perenitate. Ele parcă vin de oriunde şi oricând şi se îndreaptă spre oriunde şi oricând.
R.: Personajele din „Teatru“ sunt dintre cele mai diverse, de la femeie de serviciu, cerşetoare, rudarul care vinde rogojini, la poetul cu pretenţii de geniu, istoricul şi criticul literar. E dificil să creionaţi personajele din diverse clase sociale?
N.B.: Nu, nu este dificil, câtă vreme eu sunt oricare din personajele respective. Eu sunt cel care trăieşte prin ele, la nivel social. Am spus şi mai sus: eu sunt Sarra. Apropo, trebuie să ştiţi că am scris două romane, „Mătăniile Alexandrei“ şi „Sarra“, ca şi când eu, ca autor, aş fi femeie. Cei care le-au şi citit şi mă mai şi cunosc au fost derutaţi. Nu este atât de simplu, ca bărbat, să intri în pielea unei femei, în mintea şi sufletul ei, să trăieşti şi să te expui, după aceea, în scris, lumii! Cu toate acestea, am făcut-o şi cred că voi mai scrie, din această perspectivă. E incitant.
Visul unui autor
R.: Care este genul care vă incită mai mult?
N.B.: Am fost şi voi rămâne fidel poveştii, însă forma exprimării acesteia, desigur, la mine, a fost şi rămâne diferită, de la roman, la roman-eseu, apoi la eseu şi, în sfârşit, teatru. Dacă într-o zi am să public un volum de versuri, cu siguranţă, în fiecare din poeziile mele o să găsiţi o poveste. Nu îmi displace nici cartea ştiinţifică, cercetarea, însă am prea puţin timp şi prea mici condiţii ca să performez, însă cred cu tărie, lăsând la o parte modestia, că sunt deja un stil. Stilul Nicolae Bălaşa! Viitorul şi cei de bună credinţă vor confirma afirmaţia mea.
R.: Cu ce proiecte vă veţi încânta publicul cititor?
N.B.: Proiecte sunt multe. Dar ce nu vrea omul, iar eu asemenea lui?! Totul ţine de timp şi de sănătatea mea. Îmi doresc, în primul rând, să văd una din piesele mele pusă în scenă. Există, în acest moment, câţiva paşi făcuţi, chiar de către instituţiile amintite mai sus. Apoi mi-aş dori un film. Am discutat cu mai mulţi regizori, chiar şi cu cei care sunt deja nume mari. Lipsa banilor, care dictează aproape totul, mă face să am rezerve. Nu se ştie… Trebuie însă spus că după oricare din cărţile mele se poate scrie, uşor, un scenariu. Vom vedea!
Mai aproape îmi sunt două viitoare cărţi: volumul doi al romanului „Sarra“, apoi un al doilea roman-eseu (aproape gata). Trebuie din nou spus că, din perspectivele specialiştilor, „Lacrimi şi bani“, romanul deja publicat, are caracter de unicat în literatura română, chiar dacă acelaşi gen a mai fost abordat şi de Eminescu, şi Alecu Russo. Doar de ei! În literatura europeană, de Dante Alighieri, în „Divina Comedie“. Diferenţa?… Las cititorii şi specialiştii să îşi spună cuvântul. Cert e că atunci când un avizat citeşte cartea „Lacrimi şi bani“ crede că reciteşte infernul lui „Dante“, scris pentru români. Şi nu e de colea!