11.4 C
Craiova
vineri, 1 noiembrie, 2024

Apariţii editoriale

Religie și știință
de Bertrand Russell, Ed. Herald, 2012

Al treilea conte Russell, Betrand Arthur William Russel, s-a născut într-o familie aristocrată și s-a făcut remarcat prin studiile sale filozofice și matematice, precum și prin extraordinara sa capacitate de muncă și de a protesta în viața publică. Împreună cu matematicianul Alfred North Whitehead a scris lucrarea fundamentală „Principia Mathematica“ (1910-1913) și s-a făcut remarcat prin studiile sale dedicate logicii. Pe scurt, adevărurile matematicii se obțin fiindcă, în final, sunt consecințe deductive ale legilor logicii. Spre deosebire de Whitehead, care era credincios și a scris o carte despre religie („Religia în formare“), în care vorbește despre un Dumnezeu participativ la suferința umană, dar limitat în puterile sale, Russell era agnostic, deși unii ar spune că ateu sună mai corect. Între cărțile sale de popularizare, prin care și-a câștigat o faimă, dar și adepți numeroși, se numără și „Religie și știință“, publicată în 1935. Cartea a dobândit o notorietate instantanee și a fost retipărită în Anglia de 24 de ori, ceea ce spune mult despre succesul acesteia. Russell procedează ca un logician, om de știință și expune în tipare clare concepția sa despre teoria conflictului, care stă la baza relației dintre știință și religie. Pentru gânditorul britanic, religia și știința se află într-un război, fiecare cu teritoriul său și cu armele (și armatele) sale, în care știința nu are cum să piardă. Însă lupta împotriva religiei, care se face vinovată, în opinia lui Russell, de secole de oprimare, superstiție indusă și ură între diferite credințe, se duce în fiecare generație și nu are final. Doar răgazuri în care taberele își ajustează pozițiile și își reînarmează loialii. Spre deosebire de adepții unei toleranțe între principiile științei și dogmele religioase, ai unei întrepătrunderi mai mult sau mai puțin calculate, Russell este ferm: știința ne conduce spre adevăruri obținute pe cale rațională, imposibil de atacat, în vreme ce religia obligă ființa umană la un credo de nici o faptă concretă susținut. După ce ne prezintă o perspectivă istorică a subiectului de tratat, prin arătarea pozițiilor incipiente ale științei în Evul Mediu și a felului în care câștigă avans în lupta cu religia în secolele următoare, Russell expune probleme filosofice legate de liberul arbitru, determinismul, misticismul, scopul cosmic, știința și etica. Revoluția copernicană este analizată într-un capitol distinct, iar mutația survenită după apariția ideilor preotului catolic care a fost Copernic a putut conduce la clătinarea credinței nestrămutate că noi, oamenii, suntem scopul universului. Dar dacă nu era așa, asta însemna că universul nu are, de fapt, nici un scop! Asta a dus la considerarea lui Copernic, de către Biserică, drept eretic, însă știința merge înainte prin astfel de adversari: Galileo, Darwin, Cuvier. Russell nu se mărginește să ne prezinte tabelul belicos pe care avansau, sau se retrăgeau, armatele aflate în conflict, dar vorbește inclusiv despre suflet și nemurire, despre libertate și determinism. Pentru Russell, determinismul și liberul arbitru sunt „doctrine metafizice absolute, mergând dincolo de ceea ce este stabilit științific“. Știința trebuie să caute și să ofere dovezi, în măsura în care poate, dincolo de orice speculații de natură să situeze căutarea umană într-un nor enigmatic. Polemizând cu teologiile liberale care definesc un Scop Cosmic, Russell constată că și oamenii de știință moderni se cramponează de această credință care subzistă în mijlocul „ruinelor vechilor dogme“. Din acest punct de vedere și teologii, și oamenii de știință (unii, nu toți) cred că evoluția este îndreptată către ceva valoros din punct de vedere etic. Teilhard de Chardin, campionul unei asemenea teorii („Fenomenul uman”), susținea că istoria umană este străbătută de o perspectivă creștină care concepe dezvoltarea superioară până la un Punct Omega, identificabil în mare parte cu Iisus Cristos. Fiindcă știința poate răspunde doar la întrebarea „cum?“, religia are posiblitatea să răspundă la întrebarea „de ce?“. Astfel, ea știe de ce s-au format stelele, de ce soarele a dat planetele, iar pământul s-a răcit și, după un timp, a apărut viața, ba chiar și omul. Această doctrină a Scopului Cosmic este analizată de Russell, în baza celor trei forme care o animă: teistă, panteistă și emergentă, după cum o numește el pe ultima. Prima susține că un Dumnezeu omniscient a creat lumea, a dat legile naturii și știe care este rezultatul final al acestei creații, dar nu se amestecă în lume. Forma panteistă susține că Dumnezeu este integrabil Cosmosului de el creat, nu exterior, cum e în cazul primeia. Cea emergentă susține că nu avem ceva clar în creațiune, ci un scop orb, susținut de un impuls asemănător care duce la o dezvoltare a cărei finalitate coincide cu cea a începuturilor. După ce analizează, pe rând, aceste teorii, Russell conchide: „numai mulțumirea de sine abisală poate vedea în Om o rațiune pentru care Omnisciența ar putea să o considere adecvată ca motivație pentru Creator“. Cu alte cuvinte, omul e mai degrabă un accident bizar într-un siaj; deși inteligibil, este un amestec de vicii și virtuți care folosite așa cum o face conduce mai degrabă la ideea (dragă lui Russell) că are de fapt origine fortuită. Adică, e o întâmplare. Să medităm la asta – ca din întâmplare, dar nu întâmplător.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS