Istoria filosofiei. IV. Raţionaliştii
de Ferderick Copleston, Editura ALL
Unul dintre cele mai ambiţioase proiecte editoriale din România se află în plină desfăşurare la editura ALL, începând cu anul 2008. Este vorba despre „Istoria Filosofiei“, lucrare de anvergură a lui Frederick Copleston, scrisă din perspectiva unui gânditor religios, aşa cum putem sesiza din prefaţa primului volum. Copleston (1906-1994) a fost profesor de istorie a filozofiei şi decan al Facultăţii de Teologie de la London University şi a dorit să scrie această istorie nu pentru a concura neapărat vechile istorii de gen, ci pentru a pune la dispoziţia seminariilor ecleziastice catolice o lucrare care să transceandă categoria unui simplu manual. O istorie a filosofiei este de fiecare dată istoria unei poveşti spuse de un om care are un unghi nou de vedere. Editura ALL a publicat până în prezent patru volume din cele unsprezece ale ambiţioasei lucrări, chiar dacă nu în ordinea naturală, ci cumva pe sărite. Au apărut până acum volumul I (Grecia şi Roma), volumul II (Filosofia medievală), volumul III (Filosofia medievală târzie şi renascentismul), volumul VII (Filosofia germană) şi volumul IV (Raţionaliştii. De la Descartes la Leibniz). În acest cel mai recent volum apărut, Copleston se ocupă de marile sisteme raţionaliste de filozofie de pe continent din perioada prekantiană. Autorul ne previne în prefaţa acestui volum că metoda sa de lucru constă în împărţirea materiei în funcţie de filozofi, mai degrabă decât în urmărirea unei probleme filosofice, urmată eventual de alta. Unul dintre filozofii prezentaţi este Descartes, despre care se spune că este iniţiatorul filosofiei moderne continentale (întrucât în Anglia acesta este Francis Bacon). Descartes s-a sprijinit puternic pe matematică în încercarea sa de a aşeza filozofia pe o bază sigură. Metafizica, adică teologia filosofică, distinctă de cea dogmatică, i se părea confuză, iar el a dorit să aplice modelul de raţionare sigură al matematicii în domeniul metafizicii. Descartes a crezut că a reuşit astfel să demonstreze în mod concludent că există un Dumnezeu care relevă adevăruri umanităţii. Metoda care l-a făcut celebru în încercarea sa de a descoperi un adevăr indubitabil a fost îndoiala metodică: „Cogito, ergo sum. Dubito, ergo cogito“.
Pascal, care era un gânditor creştin (unii spun că nici nu era filosof, ci mai degrabă apologet creştin) este, între altele, cel care a emis această sentinţă care poate părea multora corectă până în ziua de azi: „Întreaga filosofie nu merită nici o oră de lucru“. Chiar aşa, la ce bun filosofia? Copleston, dar şi alţii, ar spune că omul nu poate înceta să-şi pună întrebări cu privire la originea sa şi a lumii din care face parte, ba chiar a Universului şi a celor nevăzute. Nici o epocă nu a depus armele în căutarea propriului adevăr, iar filosofia fiecăreia este, potrivit lui Hegel (cu care Copleston nu e de acord) „rezultatul acestei dezvoltări şi adevărul în forma cea mai înaltă pe care şi-o dă despre sine conştiinţa spiritului“. Cu toate acestea, felul în care vede Hegel evoluţia filosofiei este inacceptabil pentru alţii. Destui nu cred în acumulări succesive şi nici în straturi de cunoaştere care se depun unul peste altul. Pentru unii, filosofia este un salt, o iluminare, pentru alţii, o acumulare de certitudini şi teorii expuse sub forma unui sistem închegat, rotund. Chiar Pascal, care credea că omul este mare tocmai pentru că-şi poate cunoaşte decăderea, spunea că „toată măreţia noastră stă în cugetare“. Tocmai fiindcă ştie că moare, este unic în universul lui şi această conştienţă îl face unic.
Alături de filosofii enumeraţi, Copleston ni-i prezintă şi pe Malebranche, Spinoza şi Leibniz, ultimul fiind autorul faimoasei formule: „Lumea este cea mai bună dintre lumile posibile“, asta pentru că Dumnezeu acţionează întotdeauna în vederea celui mai mare bine. Dumnezeu ar fi putut, desigur, crea şi o altă lume, însă din punct de vedere moral a creat-o pe cea mai bună. Schopenhauer a respins vehement punctul de vedere al lui Leibniz: pentru filozoful preferat al lui Eminescu, aceasta este cea mai proastă dintre lumile posibile, aşadar un Creator binefăcător nu există.
Vedeţi de ce poate fi interesantă filosofia? Pentru că nu operează cu adevăruri ultime, ci cu ipoteze şi teorii care deschid calea unei noi gândiri, proaspete, vii, adecvate fiecărei civilizaţii în parte.
