Deschiderea Centrului de artă contemporană Electro Putere Craiova a avut loc la Leipzig, iar printre următoarele proiecte-evenimente notabile ale clubului din Bănie s-a numărat reprezentarea României la Bienala de Artă de la Veneţia. Din iunie, centrul de artă contemporană din Craiova a deschis o filială în Bucureşti. Începând din acest an, unele proiecte sunt susţinute financiar de Erste Foundation din Austria, autorităţile din Craiova refuzând sprijinirea financiară a CEP.
Cofondatorul centrului de artă contemporană de la Electro Putere, Adrian Bojenoiu, a vorbit pentru GdS despre proiectele şi problemele cu care se confruntă clubul din Bănie.
I.J.: Domnule Bojenoiu, deşi Centrul pentru Cultură Contemporană Club Electro Putere (CEP) Craiova este înfiinţat de doar trei ani, el a reuşit să impresioneze prin modul cum a evoluat. Sunteţi unul dintre fondatori, adică puteţi să oferiţi cititorilor GdS un fel de radiografie a acestor trei ani de existenţă a CEP în peisajul cultural.
A.B.: Activitatea noastră, adică a mea şi a lui Alexandru Niculescu, a început în 2009, cu o cercetare despre arta românească de după 1989, care s-a continuat şi concretizat în proiectul „Romanian Cultural Resolution“, proiect care a fost lansat în mai 2010, în Germania, la Leipzig. În acelaşi timp, am deschis şi Clubul Electroputere sub titulatura de „centru de artă contemporană“. Practic, deschiderea Clubului a avut loc în Germania, apoi, după mai bine de o lună, am deschis întâia expoziţie la Craiova.
Primele proiecte de aici au constat în aducerea expoziţiei de la Leipzig: aceasta a fost provocarea cea mai interesantă şi care ne-a mobilizat, pentru că nici unul dintre artiştii din proiect nu mai expusese în Craiova, iar oraşul nu are reputaţia unui centru cultural. În general, românii aud vorbindu-se de Craiova în mass-media, unde predomină ştirile despre lumea infracţională şi alte activităţi nu foarte îndepărtate de acest subiect.
În ciuda acestor aspecte, evenimentele expoziţionale au fost primite foarte bine, a existat un public mare şi, treptat, au început să vină persoane şi din alte oraşe, chiar şi oficialităţi de la Bucureşti şi reprezentanți ai institutelor culturale străine.
După lansarea proiectului „Romanian Cultural Resolution“, au început să se lege diferite colaborări cu operatori culturali din străinătate, curatori etc. Apoi, un pas important a fost editarea albumului de artă „Romanian Cultural Resolution“, la una dintre cele mai prestigioase edituri de artă contemporană, Hatje & Cantz, reuşind în acest fel să avem o publicație despre arta românească ce se poate găsi în spaţii importante şi în librării de specialitate din întreaga lume.
Următorul eveniment notabil a fost câştigarea concursului naţional pentru reprezentarea României la cea de a 54-a ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia, din 2011. Participarea a constat în mutarea activităţii Clubului Electroputere Craiova în cadrul Bienalei, fapt care ne-a adus un plus de experienţă, un capital de imagine şi o deschidere internaţională considerabilă. După Veneția, au început să se lege colaborări şi proiecte care continuă şi în prezent. Pe scurt, aceştia au fost paşii importanţi pe care i-am realizat până acum.
CEP are filială în Capitală în parteneriat cu UAP
I.J.: Ultima „lovitură“ pe care aţi dat-o este faptul că aţi deschis o filială şi în Capitală, lansând cu acest prilej şi două proiecte interesante…
A.B.: Anul acesta, ultimul eveniment important a fost, într-adevăr, deschiderea unei filiale a Clubului Electroputere în Bucureşti, eveniment care a fost însoţit de lansarea a două proiecte, „Turul României în 7 zile“ şi „Dictando“.
I.J.: Întrebare esenţială pentru aceste vremuri de criză: de unde bani pentru sediul de la Bucureşti, de unde bani pentru aceste proiecte?
A.B.: Începând de anul acesta, unele dintre proiectele noastre sunt susţinute financiar de Erste Foundation din Austria, fundaţia care deţine Erste Bank. Apoi, deschiderea filialei din Bucureşti este făcută în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici, mai exact, spaţiul în care noi funcţionăm aparţine UAP Bucureşti.
Pentru proiectul „Turul României în 7 zile“ am obţinut finanţare prin câştigarea unui concurs al programului de tabere de creaţie al Ministerului Culturii şi Patrimoniului. În urmă cu o lună, am câştigat un concurs pe proiecte la AFCN (Adminstraţia Fondului Cultural Naţional) şi în felul acesta vom avea susţinere din partea lor pentru proiectele care se vor derula în toamna aceasta la Craiova. De asemenea, există sponsori privaţi cu care colaborăm foarte bine.
I.J.: Vorbiţi-mi şi despre problemele cu care v-aţi confruntat şi probabil încă vă mai confruntaţi…
A.B.: Am discutat asta cu alte ocazii… Indiferent care sunt însă, îşi au şi ele propria necesitate, pe care o găsim esenţială. Într-un anumit sens, ele ne-au mobilizat şi ne-au ţinut conectaţi la ceea ce am avut de făcut.
Expoziţia „Punk, Cenușă și Holocaust“, cerută de Bucureşti şi Berlin
I.J.: Revenind la proiectele acestui an: printre acestea se numără şi „Punk, Cenușă și Holocaust“, care a privit trei secvenţe din istoria Craiovei. Cum a fost receptat, ce controverse a născut? Şi-a atins scopul urmărit?
A.B.: „Punk, Cenușă și Holocaust“ este o cercetare despre marginal, despre indivizi şi comunități care se constituie ca subiecți la marginea cunoașterii și a puterii. Cele trei iniţiative sunt prezentate ca relaţii ale oamenilor cu spaţiul social şi politic imediat, vorbind despre soluţii şi probleme reflectate de viaţă. Am putea spune că un posibil scop ar fi acela care urmăreşte afinitatea publicului pentru a problematiza, experimenta şi înţelege situaţii de viaţă dintre cele mai diverse şi complexe.
Este greu de precizat dacă şi-a atins scopul… De fapt, scopul într-o expoziţie de artă este un lucru foarte relativ, probabil că acolo unde este vorba de vânzare – iar la noi nu este cazul -, scopul este evident, iar realizarea lui este cuantificabilă.
Oricum, publicul a fost numeros, fiind unul dintre proiectele cele mai vizitate. Au venit foarte multe persoane din alte oraşe şi în mod deosebit din Bucureşti. O garanţie a reuşitei lui este faptul că va fi prezentat la Berlin în luna octombrie şi apoi, în februarie anul viitor, la Bucureşti.
I.J.: În afară de proiectele lansate cu prilejul deschiderii filialei din Bucureşti, cu ce alte proiecte ne veţi surprinde în acest an, în viitor?
A.B.: Începând din septembrie, vom fi foarte activi atât naţional, cât şi internaţional. Proiectele sunt foarte numeroase şi nu este loc să le enumerăm acum. Aş sugera şi prefera ca aceia care sunt interesaţi să ne contacteze sau să consulte site-ul nostru (http://www.clubelectroputere.ro/) sau pagina de Facebook (http://www.facebook.com/electroputere).
Mulţi tineri desconsideră activitatea culturală
I.J.: CEP este o organizaţie nonprofit. Mi-aţi vorbit despre sponsorizările obţinute şi promise, dar nu mi-aţi vorbit despre vreun sprijin din partea autorităţilor locale din Craiova. Într-un interviu din 2011, colegul dumneavoastră, Alexandru Niculescu, cofondator al CEP, nu avea o impresie foarte bună despre acest subiect: „Pe Craiova numai Cetatea Banilor nu aş numi-o!“. Care este comentariul dumneavoastră legat de acest subiect în aceste vremuri de criză?
A.B.: Am avut câteva încercări de a cere sprijin autorităţilor craiovene, dar nu s-a întâmplat nimic… Am primit promisiuni, refuzuri şi chiar sfaturi de la persoane din comisiile de cultură locale. După ce s-au lăudat cu reuşitele lor în programe şi activităţi culturale, unii ne-au spus, într-un final, că nu are sens să încercăm pentru că nu vom obţine nimic! Până la urmă, a fost un sfat constructiv şi le mulţumesc celor care ne-au îndrumat să nu ne pierdem vremea. Într-o altă încercare, situaţia a fost şi mai hilară: sprijinul care ni se promisese, cu toate că nu era considerabil, a fost transferat din motive de criză la Salubritate.
În foarte multe cazuri, invocarea crizei este un pretext pentru a nu finanţa activităţi culturale şi uneori chiar o scuză pentru cei care ar trebui să facă asta. Cultura şi educaţia au fost de puţine ori o prioritate în Craiova şi poate în România, în general. Această situaţie a creat probleme mari în rândul populaţiei în ceea ce priveşte gradul de cultură şi educaţie.
Mulţi tineri desconsideră activitatea culturală şi au dificultăţi în a-i înţelege importanţa, iar ceea ce mi se pare cel mai grav este că unii dintre cei care sunt numiţi să producă cultură, sau să o administreze, de cele mai multe ori simulează un act cultural prin care cultivă kitschul şi prostul gust, iar acest fapt, în ochii multora, pare satisfacător sau chiar încântător.
În ciuda acestor aspecte, România este un El Dorado în ceea ce priveşte materia primă pentru a face cultură. În plus, aria instituţională este săracă şi nu produce presiuni, ceea ce înseamnă că este loc pentru apariţia de noi instituţii, situaţie pe care nu o întâlnim în Occident şi care reprezintă un avantaj important.
I.J.: O ultimă întrebare: înţeleg (dintr-un interviu pe care l-aţi acordat presei din Capitală) că CEP se vrea, de fapt, o alternativă la consumul de entertainment şi noncultură… Cum credeţi că veţi reuşi? Aveţi de gând să diversificaţi activitatea, adică să faceţi şi altfel de proiecte, unele adresate şi omului de rând?
A.B.: Nu am susţinut sau militat pentru o astfel de alternativă… Activitatea noastră poate propune cel mult un tip de rezistenţă la entertainment, dar nu poate fi o alternativă. Proiectele se adresează tuturor fără excepţie, inclusiv oamenilor de rând, dar producţia lor nu ia ca reper gustul maselor aşa cum se întâmplă în cazul producţiilor de entertainment. Prioritatea noastră nu este atragerea publicului, ci poate aceea de a urmări o linie de producţie cât mai independentă şi pliată cu precădere pe experiment şi gândire critică. Nu ne-am propus să amuzăm audienţa, ci încercăm un tip de naraţiune care pentru unii sau alţii poate funcţiona ca vector de orientare critică sau ca o interpretare alternativă a cotidianului.
Arta în prezent produce și transmite un adevăr pe care puține discipline au capacitatea de a-l produce. Pe scurt: arta contemporană ar trebui considerată conștiință a societății și, în aceste condiții, ea nu are funcția de a amuza sau distra ci, mai degrabă, de a demasca stereotipiile pentru a rezista prezentului și a transmite un adevăr care de multe ori deranjează. Iar dacă în România se reclamă din ce în ce mai acut lipsa unei conștiințe sociale, atunci aceasta se poate reflecta și în statutul minor pe care îl are arta contemporană și, implicit, cultura.
