Actriţă în Bucureşti şi la Naţionalul din Craiova, Cerasela Iosifescu crede că acte artistice de mare valoare se fac şi în provincie deoarece actorii sunt mult mai motivaţi
Despre ultimele premii luate de Cerasela Iosifescu, despre condiţia actorului care joacă în provincie şi multe altele am dialogat zilele trecute, prin telefon, cu actriţa Naţionalului din Bănie, ea aflându‑se în vacanţă în Bucureşti.
I.J.: Stagiunea teatrală aţi încheiat-o cu două premii naţionale pentru două spectacole în regia lui Mircea Cornişteanu: cea mai bună actriţă în rol principal la Festivalul Comediei Româneşti de la Bucureşti (FestCO 2012) pentru rolul Veta din spectacolul „O noapte furtunoasă“ de la TNC şi aceeaşi distincţie la prima ediţie a Festivalului Teatrului de Proiecte de la Câmpina pentru rolul din „Două poveşti de amor“ de la ArCuB. Cum v-aţi „lucrat“ cele două roluri premiate? Ce ar mai fi de spus despre aceste distincţii?
C.I.: Sunt la mare ananghie când cineva mă întreabă de lucrul la un rol… N-am conştientizat niciodată cum lucrez în aşa de mare măsură încât să explic concret şi coerent cum fac. Pentru mine este o muncă intimă care cuprinde gândire, chin, bucurie, disperare, nervi, plăcere etc. Sper şi senzaţii paradoxale pe care cineva din afară probabil că le poate înţelege sau crede că e mult mai simplu… Sau poate că eu nu sunt în stare să explic. În orice caz, e frumos!
Cât priveşte premiile… Lipsa de ipocrizie mă face să vă mărturisesc că m-am bucurat sincer.
Părerea spectatorilor contează
I.J.: Premiile primite sunt pentru două roluri din spectacole de Caragiale şi Cehov, roluri diferite din mai toate punctele de vedere, dar ambele au evidenţiat talentul şi originalitatea interpretării dumneavoastră. „Mi se pare o actriţă tulburătoare…“, cam aşa v-a caracterizat pe net un cititor. Dumneavoastră cum v-aţi caracteriza?
C.I.: Răspund la întrebare prin a-l cita pe Horaţiu Mălăele, care e ceva mai spiritual decât mine… Domnul acela de pe net care m-a caracterizat „o actriţă tulburătoare“ are gusturi bune. Nu fac descrieri publice asupra propriei mele persoane pentru că n-aş vrea să-mi stric imaginea. Las pe alţii, pe spectatori. Ei contează. Nici critica şi nici premiile nu-ţi dau satisfacţia pe care ţi-o dă un public care te aclamă.
I.J.: Jucaţi la Nottara, în Capitală, din 1991, dar din 2002 sunteţi angajată la Teatrul Naţional din Craiova, unde aţi devenit „titulară“. Deşi soarele se zice că tot din Bucureşti răsare, aţi preferat Bănia. De ce?
C.I.: Capitala, ca pentru orice om din provincie, şi pentru mine a fost aspiraţia supremă. Să ajung să joc în Bucureşti mi se părea un vis aproape irealizabil. Am deschis ochii, m-am trezit în Capitală şi am jucat mult şi joc în continare. Numai că, la un moment dat, am vrut variaţie… Şi am venit la Craiova, dar şi la ArCuB Bucureşti (Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București – n.r.), şi la Clubul PROMETHEVS Bucureşti, şi la Buzău, şi la Tulcea… Amerindienii erau încredinţaţi că om viu e „omul care umblă“. Cei care stau pe loc mor. Cred că, păstrând proporţiile, amerindienii au dreptate. Şi mai cred că statul pe loc te blazează.
I.J.: Sunteţi olteancă (născută în comuna Coteana-Olt), iar la teatru aţi ajuns din dorinţa de a ieşi în evidenţă, cel puţin aşa am aflat dintr-un interviu… De fapt, cine v-a adus pe scenă? Care este părerea dumneavoastră despre teatrul din provincie, dar nu de provincie?
C.I.: Cine m-a adus pe scenă? Dem Rădulescu, Mihaela Juvara, Sanda Manu, George Constantin…
Nu m-am gândit niciodată să fac vreo diferenţă între teatrul din provincie şi cel din Capitală. Oriunde se pot face acte artistice de mare valoare. Deseori poate mai mare în afara Bucureştiului, deoarece actorii sunt mult mai motivaţi, nefiind atât de împrăştiaţi în ciubucuri, care şi ele sunt cât se poate de fireşti şi binevenite atunci când salariul e derizoriu. Adică, întotdeauna!
Am jucat un an la Craiova, apoi am intrat prima la IATC!
I.J.: Cine v-a adus la Craiova?
C.I.: Prima dată am fost la Craiova înainte de a fi studentă la IATC Bucureşti. M-a trimis Mihaela Juvara, profesoara cu care făceam pregătirea pentru admiterea la facultatea de teatru. Căzusesem de două ori şi ea mi-a spus că-mi ia banii de pomană, că nu mai are ce să mă înveţe. La admitere era chestie de noroc. Erau patru locuri şi 256 de candidate! Primul spectacol jucat la TNC? Am jucat o stagiune în „Floare de cactus“, în regia lui Mircea Cornişteanu. Apoi am intrat prima la IATC! Cu alte cuvinte, a fost binevenită „chestia“ asta, faptul că am jucat un an pe scena Naţionalului din Craiova. Am absolvit IATC în 1991.
I.J.: Şi de atunci aţi interpretat multe roluri. Aveţi, probabil, unul la care visaţi… Care ar fi acela?
C.I.: Din pură superstiţie nu visez la nici un rol. Ce dă pronia, de cele mai multe ori e bine primit. În afară de asta, sunt incitată de orice partitură, de trecerea de la comedie la dramă sau la tragedia antică. Îmi place să cred că sunt o actriţă completă. (Ba chiar sunt convinsă!, fie vorba între noi).
După un film, mă întorc cu şi mai mare bucurie la teatru
I.J.: Ce aşteptări aveţi de la noua stagiune teatrală 2012-2013? Veţi face în continuare naveta între Bucureşti (Nottara) şi Craiova (TN „Marin Sorescu“). Alte proiecte?
C.I.: O să fac naveta în continuare… Voi juca la Craiova şi în Bucureşti, nu neapărat la Teatrul Nottara. Despre proiectele mele nu discut decât atunci când totul devine certitudine. Vorbeam mai sus de superstiţie… Iată încă una. Încep să devin banală.
I.J.: Catalogată ca o actriţă cu „succesuri“ în teatru, aţi fost destul de puţin distribuită în film, deşi aţi avut unele roluri în peliculele unor regizori români cunoscuţi, cum ar fi Andrei Blaier, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil… Aţi fi meritat mai mult, ce ziceţi?
C.I.: Tocirea limbii române de către oameni strâmbi nu mai are nici un haz pentru mine… Aşa că prefer succese! Şi acum vă răspund la întrebarea propriu-zisă: după părerea mea, există actori de film pentru rol principal şi actori de film pentru rol secundar sau episodic. Înregimentarea asta am observat-o la noi, în filmul românesc. Mulţi regizori nu îndrăznesc să meargă la drum lung decât cu cineva testat pe astfel de rută. Eu nu-mi fac speranţe că voi juca vreodată un rol principal într-un film. Nici nu mă preocupă să joc roluri principale, ci să am partituri în care să pot arăta ce pot. Iar până acum – poate-i numai o coincidenţă – filmele în care am avut roluri secundare sau episodice au luat premii la Cannes, Berlin, Haga, Veneţia… În orice caz, de câte ori isprăvesc un film mă întorc cu şi mai mare bucurie la teatru. De ce? Ştiu eu!
