Societară a Teatrului Naţional din Craiova, actriţa Mirela Cioabă aşteaptă noile stagiuni teatrale care, în opinia ei, vor însemna o reîmprospătare a prestigiului Naţionalului din Bănie. Mirela Cioabă îşi aniversează mâine ziua de naştere.
Deşi aflată în vacanţă, Mirela Cioabă a răspuns lapidar întrebărilor GdS, explicând că nu prea-i place să vorbească despre ea. În cele din urmă, a adăugat o propoziţie-două la răspunsurile iniţiale şi aşa a ieşit interviul de mai jos.
I.J.: Născută în Bucureşti, ABC-ul teatrului cu maestrul Octavian Cotescu, debut la Petroşani, consacrare la Craiova… Cam aşa ar fi, pe scurt, „povestea“ actriţei Mirela Cioabă, ajunsă la maturitate artistică. E corectă „înşiruirea“ mea? Ce ar mai fi de adăugat?
M.C.: E adevărat că am debutat ca profesionistă la Teatrul din Petroşani, dar primul teatru în care am jucat a fost cel din Piteşti, oraşul copilăriei mele. Cum nu am uitat niciodată scena care m-a adoptat încă înainte de a deveni actriţă cu acte în regulă, m-am simţit datoare, peste ani, să revin. Începând din anul 2000 joc şi la Teatrul „Al. Davila“ din Piteşti… Şi la Petroşani am revenit la un moment dat, căci memoria publicului este uneori scurtă. Deşi aceste teatre sunt, în comparaţie cu Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, mai puţin „la vedere“, nu cred că rolurile pe care le-am jucat în cele două teatre (Piteşti şi Petroşani) au fost mai prejos decât cele jucate în Bănie, pe scena „bătrânului“ Naţional. Cel puţin asta este mărturia presei de specialitate. Este, după părerea mea, necesar să migrezi în alte spaţii spre a te întoarce cu şi mai mare dragoste înapoi.
Este binevenită migrarea în alte spaţii
I.J.: Nu v-am întrebat despre rolurile din filme…
M.C.: Vă spuneam mai înainte că este binevenită migrarea în alte spaţii spre a te întoarce cu şi mai mare dragoste la teatru… Cum la fel de important este să schimbi teatrul cu filmul! Ca să vă răspund la întrebarea propriu-zisă: nu am jucat în multe filme, dar am jucat în cele mai apreciate. Şi nu roluri de mare întindere, care să mă consacre ca actriţă de film în toată puterea cuvântului.
I.J.: Chiar dacă aţi jucat doar în câteva filme, aţi avut şansa ca unele dintre ele, realizate de regizori titraţi ai momentului, să fie preţuite şi premiate…
M.C.: Într-adevăr, toate premiile obţinute de filmele în care am jucat – „Moartea domnului Lăzărescu“ (regia: Cristi Puiu), „A fost sau n-a fost“ (regia: Corneliu Porumboiu), „Din dragoste cu cele mai bune intenţii“ (regia: Adrian Sitaru), „Visul lui Liviu“ (regia: Corneliu Porumboiu), „După dealuri“ (regia: Cristian Mungiu) – m-au bucurat enorm. Puţinele mele apariţii în film nu se vor arhiva în anonimatul unor producţii cinematografice de serie.
I.J.: Revenind la actriţa de teatru Mirela Cioabă: faceţi parte din „garda veche“ a Naţionalului din Craiova, iar spectacolele jucate pe scena acestei prestigioase instituţii teatrale, multe de referinţă şi premiate, v-au adus notorietate. Care sunt rolurile care v-au marcat cariera de până acum?
M.C.: După treizeci de ani de teatru sunt şi eu surprinsă să constat că rolurile care au rămas în memoria publicului nu au fost neapărat cele de întindere sau cele pentru care am primit premii de creaţie, ci bijuteriile comice pe care le-am creat în spectacole mai puţin apreciate de simandicoşi. Poate şi pentru că am avut mai multă libertate de exprimare. Interior însă, m-au marcat rolurile tragice…
De la toţi regizorii am învăţat câte ceva
I.J.: Roluri de care însă n‑aţi beneficiat din plin!
M.C.: Aşa este…Păcat că am jucat atât de puţine roluri tragice! Spun asta pentru că m-am simţit întotdeauna pregătită pentru tragedie. Dar când nu mai rămâne câte ceva de făcut?
I.J.: Care regizor v-a marcat în mod deosebit cariera teatrală?
M.C.: În privinţa regizorilor, pot spune că toţi m-au interesat. De la toţi regizorii am învăţat câte ceva. Întotdeauna le-am stimat meseria şi am căutat să le vin în întâmpinare. De la unii am învăţat cum nu se face teatru, de la alţii cum se ajunge la arta autentică. Nu îmi amintesc să fi intrat în conflict cu vreun regizor. Ei sunt, în definitiv, „sarea şi piperul“ teatrului contemporan.
I.J.: O întrebare de pe net a unui cititor: de ce în ultima perioadă jucaţi destul de rar?
M.C.: Întrebarea asta şi-o punea un ziarist şi acum douăzeci de ani. Nici eu nu ştiu de ce… Poate pentru că nu am fost şi nu sunt insistentă în a solicita conducerii teatrului nimic.
I.J.: Teatrul Naţional din Craiova a făcut vâlvă în întreaga lume în anii de după Revoluţie… Cum se vede din interior TNC în 2012?
M.C.: Există aceeaşi efervescenţă creatoare, întreţinută în special de tinerii actori, numai că s-a schimbat percepţia asupra colectivului. Naţionalul din Craiova fiind un teatru-vedetă nu mai miră pe nimeni reuşita producţiilor sale. Salturile calitative se produc în urma unor acumulări, nu-i aşa? Harnic şi responsabil, teatrul nostru se pregăteşte, fără zgomot mediatic, pentru o reîmprospătare a prestigiului său de altădată. Aveţi „puţintică răbdare“! Nu se poate trăi permanent la temperaturi înalte.
Oamenii se văd asaltaţi doar de maimuţărelile vedetelor de televiziune!
I.J.: De la actriţă să trecem la profesorul de actorie Mirela Cioabă: aţi susţinut un doctorat în teatrologie la Iaşi, iar de câţiva ani sunteţi cadru universitar la Departamentul de Artă Teatrală din cadrul Universităţii din Craiova, o activitate căreia v-aţi dedicat cu pasiune. Cum este, de fapt, munca cu studenţii? Ce satisfacţii aveţi?
M.C.: Uneori este o mare bucurie pentru un actor cu experienţă să împărtăşească tinerilor ceea ce a aflat şi el cu trudă. Alteori este chinuitor. Când vezi însă cum înfloreşte, sub ochii tăi, un talent real, ai vaga senzaţie că ai dăruit teatrului românesc mai mult decât alţii. E reconfortant să oferi, nu? Este o binecuvântare pentru un profesor de actorie că tinerii care vor să îmbrăţişeze această artă sunt mult mai dezinvolţi decât cei din generaţia lui, că sunt mai liberi şi au mijloace de informare infinite. Astfel poţi să adaugi la ceea ce ai învăţat tu, profesorul, de la maestrul tău şi ceea ce ai învăţat ulterior din practica teatrală. Mulţi dintre pedagogi, sau mai degrabă pseudopedagogi, mă contrazic în această privinţă pentru că nu împărtăşesc credinţa mea în puterea de discernământ a celor tineri.
Sunt uneori întrebată dacă se mai nasc în zilele noastre actori autentici, care să fie capabili să întreţină viaţa teatrului de artă. Ce trist să constaţi că unii oameni şi-au pierdut speranţa în viitorul teatrului şi se văd asaltaţi doar de maimuţărelile vedetelor de televiziune!
Anecdoticul mă deprimă
I.J.: Fire sensibilă, aţi publicat şi patru cărţi: prima (în 1991) – versuri, urmată de două antologii (2009, 2010), ultima apariţie fiind un eseu (Singurătatea eroului tragic, 2011). Cum au fost receptate ele de colegii actori? Ce aveţi în plan?
M.C.: Nu am publicat decât un volum minuscul de versuri, din care au fost selectate poeme în două antologii, şi teza de doctorat. Nu cred că vreun coleg, în afară de Constantin Cicort, care mi-a fost referent la susţinerea tezei, şi-a găsit timp pentru mine. Suntem toţi asaltaţi de atâtea probleme încât nu mai putem fi atenţi la tot ce se întâmplă în imediata noastră apropiere. Ca proiect de viitor, mă străduiesc să mă întorc la iubirea mea dintâi: poezia.
I.J.: Altceva? Ce aţi mai fi dorit să vă întreb?
M.C.: Altceva nu cred că are importanţă. Anecdoticul mă deprimă. Nu îmi place deloc să vorbesc despre mine…
