Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către statul român a dispozițiilor articolului 1
din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, informeaza site-ul Hotararicedo.ro
Potrivit sursei citate, soluţia Curții, extrem de importantă pentru instanțele interne, este de natură să pună capăt controversei legate de respectarea drepturilor fundamentale ale omului în contextul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Reprezentanții USL anunțau anul trecut că îi vor sprijini, prin acordarea de consultanță juridică gratuită, pe cetățenii care vor să atace la CEDO legile austerității. Potrivit site-ului hotararicedo.ro, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curții Constituționale, dar și pe acelea ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, pronunțat însă într-un aspect subsidiar, infirmând unele interpretări izolate ale instanțelor judecătorești competente să soluționeze cauze privind conflictele de muncă.
Prezentarea deciziei
Potrivit situației de fapt reținute de Curte, pe baza informațiilor prezentate de către reclamanți, aceștia sunt angajați în cadrul Primăriei din Chișineu-Criș, județul Arad. Printr-o decizie din 21 iunie 2010, salariul reclamanților a fost redus cu 25%, pentru o perioadă de șase luni (3 iulie 2010 – 31 decembrie 2010), în temeiul Legii nr. 118/2010, reducere care le-a produs o pierdere salarială totală de 757 de lei, respectiv de 3.346 de lei. Invocând dispozițiile articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, reclamanții s-au adresat instanțelor judecătorești, acțiunile fiind respinse irevocabil prin decizia din 21 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, care a menținut soluțiile de primă instanță ale Tribunalului Arad, apreciind că măsura are caracter temporar și că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat). Reclamanții s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție. Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată, Curtea a reamintit că dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea cauza Vilho Eskelinen și alţii c. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007, nr. 63235/00, par. 94, și mutatis mutandis, cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr. 60669/00, par. 39). Nu este suficient ca un reclamant să invoce existența unei „contestații reale“ sau a unei „plângeri credibile“. O creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială“, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52). Revine statului să stabilească, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr. 63134/00, par. 23). Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ceea ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza Mureșanu c. României, hotărârea din 15 iunie 2010, nr. 12821/05, par. 26).
