http:http://www.youtube.com/watch?v=fBQe1_Bd4zo
Câteva rânduri pe un site: www.venus.org.ro, „Vino alături de noi şi învaţă ceea ce contează cu adevărat pentru tine… Workshop special pentru femei!… Feminitate la superlativ!…“. Cât poate fi de tentant, într-o lume în care se bate monedă pe inferioritatea femeii, pe nevoia de o aduce pe treapta superioară pe care o merită?! Destul!
Vineri, 5 martie. Mă grăbesc spre adresa indicată pe site. 5, 7, 9 – casele se rânduiesc cuminţi într-o linişte de iarnă întoarsă din drum. În jur, nici ţipenie. Găsesc poarta – verde, de fier. Intru uşor, fără să fiu oprită de vreun zăvor sau interfon. Şi înaintez printr-o curte lungă şi îngustă – un fel de uliţă de ţară cu hârtoapele aferente. În capăt, o casă. Mai bine zis, o construcţie aparent nelocuită, cu tencuiala rămasă gri şi zgrumţuroasă. Şi-o uşă. Dau să intru. Eroare: e doar toaleta. Mă uit în jur, mai fac şapte-opt paşi. După colţ, bingo: găsesc intrarea!
Lipită pe preş cu adeziv, o coală A4 mă povăţuieşte să mă descalţ. Perechile de cizme şi ghete înşiruite în dreapta, pe etajera de fier, îmi spun că nu sunt prima venită. Mă conformez, trag aer în piept şi fac marele pas. Din antreu, în stânga, mi se deschide încăperea. Înaltă, lată, dar şi lungă, semănând cu un hambar, cu grinzi şi stâlpi de lemn, însă curată, călduroasă, cu mochetă pe podea. Pe un perete domină un desen ciudat, roşu-verde, din patrulatere şi triunghiuri dispuse simetric. O diagramă, aflu mai târziu, utilă la şedinţele de meditaţie. Vizavi, un mic bufet cu ronţăieli şi apă pentru invitate; în vreme ce alături, în genunchi, o doamnă în salopetă neagră şi bine strânsă pe trup selectează programul muzical din această seară: ambiental, relaxant, zen. În faţă, oglinda ocupă o jumătate de zid. Cealaltă jumătate serveşte de ecran pentru proiectorul instalat mai în spate. Iar între toate aceste elemente menite să conducă spiritul pe pajişti înflorite şi-nsorite, două rânduri de scaune, ocupate de vreo 15 femei. Cursantele workshop-ului „Feminitate la superlativ“. Organizat de asociaţia Venus.
Superlativul nu cunoaşte vârstă
Şuşoteli, uşoară nerăbdare. E trecut de ora 17.00, când era anunţată începerea cursului. Se pare că tocmai personajul principal, instructoarea, întârzie. Mai bine, îmi zic, am timp să-mi studiez colegele, să aflu cam cine ar fi interesat să participe la astfel de întâlniri.
Pe primul rând, vreo trei locuri sunt ocupate de doamne trecute de a doua tinereţe. Recunosc: sunt surprinsă să le văd acolo. Nu pentru că numărul crescut al anilor ar presupune uitarea propriei feminităţi. Nu, în nici un caz! Deşi stau mai mult cu spatele spre mine, am posibilitatea să le studiez profilul, îmbrăcămintea, atitudinea. Îmi par femei cu clasă, mature, serioase, stilate – prima îmi dă impresia de medic, a doua, de profesoară, a treia de cel puţin ingineră sau contabilă – femei cărora le-ar sta mai bine într-o aulă sau sală de conferinţe decât într-un imobil dubios, ascuns pe o străduţă tăcută şi participând la un workshop anunţat doar în cercuri restrânse. Restul sunt femei obişnuite, în jur de 30 de ani, educate, unele dintre ele cu siguranţă familiarizate mai demult cu încăperea şi atmosfera. Vreo două participante, poate chiar trei, sunt tinere. Crude. Doar drăguţe. Nu-mi spun nimic. Probabil că nici nu au ce…
Eternul feminin: salopete mulate, rujuri asortate
Ştiu, descrierile sunt plictisitoare. Şi cred că doar puţini cititori au răbdarea de a parcurge atâtea detalii. Dar, pentru a evoca fidel atmosfera, conţinutul workshopului şi, mai ales, deznodământul lui, fiece amănunt este important. Continuu, deci.
Aproape de 17.30 îşi face apariţia conducătoarea cursului. Nu mă pot abţine să nu remarc: brunetă, cu părul lung, bine machiată; poartă o rochie cu imprimeuri din trandafiri – asortaţi cu rujul – şi leoparzi, croită numai bine să-i scoată în evidenţă calităţile fizice, generoase, de necontestat. Se face schimb de saluturi. O cheamă Aida Călin. Pentru cine nu ştie despre cine este vorba – poate da o căutare pe Google. Aşa cum am făcut eu, înainte de workshop. Deci, o privesc cu interes mărit… Doamna cu salopeta mulată îşi aminteşte că nu toate participantele au plătit taxa de intrare. Mă ridic, achit cei 60 de lei – o sumă frumuşică pentru doar patru ore de superlative, mă gândesc – şi mă aşez la locul meu, pe rândul al doilea, lângă uşă. Fără chitanţă, fără bon. Se dă startul.
Aida – îmi permit să-i spun pe nume, ajutată de atmosfera plăcută, familiară a întâlnirii – ne împarte 15 broşuri, „Feminitate la superlativ“, cu teme de discuţie şi aplicaţii practice. După o scurtă introducere în care ne notăm fiecare, „cu maximă sinceritate“, cum ne simţim în acest moment, şi care este scopul nostru „fundamental în viaţă“, începem cursul propriu-zis.
Magia Mamei Divine
Reconectarea la „eternul feminin“ este cea mai indicată reţetă în această seară tăcută de martie iernos. Ghidul nostru ne dezleagă taine neştiute, precum aceea că femeia este „o manifestare a energiei feminine universale, o reflectare a ETERNULUI FEMININ, care, la rândul lui, este PUTEREA FEMININĂ MANIFESTATOARE (sau Mama Divină)“. Pentru o mai bună înţelegere a temei (??), ni se proiectează pe perete două filmuleţe: unul înfăţişând zeci de femei – personaje de tablouri, de la primele reprezentări feminine prin desen; celălalt expunând femeia în film, începând de la cel mut. Imaginile se derulează cu repeziciune, singurul element imobil rămânând ochii. Ceea ce, cel puţin mie, îmi dă o senzaţie ciudată de hipnoză. Colegele din jur zâmbesc extaziate, parcă descoperind secretul facerii lumii. Eu mă deconectez trei minute – ieşind la aer. Aş vrea să plec, dar curiozitatea este mai puternică. La fel şi scopul pentru care am ajuns aici. O las aşadar din nou pe instructoare să-mi modeleze senzaţiile după bunul ei plac.
Ne expunem, pe rând, în faţa celorlalte. Respirăm adânc şi, urmând sfatul Aidei, cu ochii închişi ne concentrăm asupra celor mai frumoase calităţi ale noastre. Apoi, din scaunul singuratic aşezat în mijlocul sălii, ne lăsăm devorate, categorisite şi definite de 14 femei deodată. Transfigurare şi autotransfigurare. Sau încărcarea cu magie şi frumuseţe.
Femeia cosmică şi CD-ul
Staţi în picioare, cu ochii închişi. Imaginaţi-vă: în dreptul vostru este o coloană. Nesfârşită. De aer. De ce culoare vreţi voi. Iar în interiorul lor se mişcă, dansează toate lucrurile bune pe care le-aţi trăit, pe care vi le doriţi şi pe care le veţi avea în această viaţă. (Muzica e lentă, ondulată, cu note uşor tânguitoare, mai mult provocatoare, ademenitoare, blânde, senzuale). Vedeţi coloana, simţiţi-o. (Ritmul se înteţeşte. Volumul creşte: trag cu ochiul – Aida se ocupă, profesionistă, de butoane). Acum contopiţi-vă cu acea coloană. (Başii se contopesc cu bătăile inimii, tensiunea creşte; eu stau mai mult cu ochii deschişi, în vreme ce femeile din jurul meu, ca în transă, se leagănă abia perceptibil pe picioare, pe punctul de a-şi lua zborul!). Trăieşte la maximum! Descoperă-te şi fii femeia care eşti deja! Eşti un miracol! Descoperă în această unicitate misterul, fascinaţia. Descoperă Eternul Feminin care se ascunde în fiinţa ta! Tu eşti femeia cosmică! Descoperă divinitatea din tine!…
Muzica stă. Ochi împăienjeniţi, zâmbete înţepenite. Şi Aida, încântată de efect, schimbă CD-ul.
Pornografia rupe vraja
Orele se scurg. Mă simt uşor ameţită. Dar, oricât aş vrea să nu mă las cotropită de dorinţe trupeşti, mi-e o foame cumplită! Între timp, workshop-ul înaintează. Echilibrul yin-yang, iubitul ideal –
arhetip al sufletului feminin, dezvoltarea feminităţii prin relaxare, concentrare, zâmbet, visare, iubire de sine, recunoştinţă, vindecare prin energia iertării. Sunt subiecte care captează interesul participantelor. Şi pe al meu. Mă simt bine, îmi zic, aparent e în regulă toată această lecţie de autocunoaştere şi sublimare a propriei persoane. Dar de ce mă simt manipulată? Şi de ce zâmbetul artificial al Aidei Călin îmi dă o senzaţie de minciună aruncată-n ochi? Îmi amintesc ce am descoperit căutând-o pe net. Şi, în tăcerea magică de sfârşit, punctată cu surâsuri de beatitudiune, o întreb pe senzuala noastră instructoare, sec: „Aţi jucat în filme porno?“.
Treizeci de ochi se întorc spre mine. Năuciţi, buimaci, uluiţi. Vraja s-a spart. Aida Călin, evident luată prin surprindere, se poticneşte în răspuns. În cele din urmă, confirmă: „Da, am jucat!“.
Continui: „Ce părere aveţi despre orgasmul urinar? Şi despre urinoterapie?“
Mă fixează cu privirea şi încearcă să zâmbească. „Draga mea, dacă nu ştiai, află că terapia prin urină este prezentă în toate culturile“, îmi răspunde aproape blând. „Motivul este foate simplu: urina e cât de poate de sănătoasă. Chiar Biblia ne spune: să ne hrănim de la propriile izvoare“.
MISA sau doar… mi s-a părut?
„Cred că, în înţelepciunea ei, Biblia se referă cumva la izvoarele de spiritualitate, de înţelepciune, iubire, bunătate“, o contrazic zâmbind, „nu la izvoare în sensul propriu al cuvântului…“ Nu răspunde. În jur, toate femeile, fără excepţie, se ridică, oripilate de îndrăzneala mea. Unele chiar se exprimă sentenţios: „Nu ţi-e ruşine?! După seara asta atât de frumoasă, când ne-am simţit atât de bine, vii aici să strici tot??“ Sincer, regret că le-am distrus buna dispoziţie. Dar atât. Trec la ultima întrebare: „Asociaţia Venus, înscrisă pe numele dumneavoastră, este cumva o mică rotiţă din cunoscuta Mişcare de Integrare Spirituală în Absolut, mai pe scurt, MISA?“.
Aida Călin mă priveşte intens. Din grupul de femei care au mai rămas – destule plecând dezgustate de intervenţia mea – se aud comentarii: „E ziaristă, normal!“, „Ce caută presa aici, nu mai aveţi subiecte?“, „Ce ziar să cumpărăm, ia zi, Gazeta?“. Instructoarea le face semn să se liniştească. „Pot să-ţi spun doar că îl cunosc personal pe domnul Gregorian Bivolaru“, îmi răspunde, controlându-şi vocea. „Este un om extraordinar, foarte erudit, foarte înţelept. Dacă lumea ar cunoaşte mai multe despre el şi despre Mişcare, ar înţelege mai bine lucrurile. Presa, în general, a deformat adevărul despre MISA“. Zâmbeşte şi se apropie de mine. „Apreciez însă că ai avut curaj“, îmi spune printre buze. Să fie asta o ameninţare?, mă întreb. Nu aştept să mai primesc vreun răspuns. Am nevoie de o gură de aer. Ies, închid camera video – ascunsă într-un pix – şi traversez curtea-uliţă ghicind gropile. În stradă răsuflu uşurată: era zece seara, după o zi de muncă prea plină. Plec. Şi las în urmă câteva femei nervoase, agitate, încruntate, oprite, pentru câteva clipe, din drumul lor spre descoperirea Eternului Feminin. Al energiei universale!
