Curtea Constituţională apreciază că obligativitatea instituţiilor de stat de a face plăţile prin intermediul cardurilor bancare către salariaţii lor, impusă din Ordonanţa de Urgenţă nr. 149/2007, este neconstituţională, reprezentând o formă de încălcare a dreptului la proprietate.
Decizia Curţii Constituţionale de la începutul acestei săptămâni cu privire la obligativitatea utilizării cardurilor în cazul plăţii salariilor în instituţiile de stat, a fost surprinzătoare cu siguranţă. Asta, pentru că ne-am dezobişnuit ca diverse autorităţi publice să mai ia hotărâri în favoarea cetăţeanului de rând. Fapt cu atât mai stupefiant cu cât respectiva dispoziţie vine în contradicţie cu interesele multinaţionalelor bancare de la noi, deprinse, din păcate, în ultimii ani, cu un tratament preferenţial din partea statului român.
Iată că, după ce ne-am împrumutat la Fondul Monetar Internaţional pentru a susţine indirect solvabilitatea băncilor, după ce Ministerul de Finanţe îi scuteşte pe bancheri de efortul de a căuta clienţi împrumutându-se la dobânzi substanţiale aproape săptămânal, după ce acelaşi stat a născocit programul „Prima casă“ pentru a garanta împrumuturi ipotecare pe care instituţiile de credit nu mai au curaj să le acorde în actualele condiţii de criză, în sfârşit o decizie a unei instanţe vine în contradicţie cu toată această politică păguboasă de a transforma România într-un paradis în care profiturile bancare sunt uriaşe, iar riscurile, disipate prin tot felul de intervenţii de stat.
Mai întâi a fost surprinzător că Avocatul Poporului (cine mai ştia că această instituţie există?!) a sesizat Curtea Constituţională în această chestiune. Apoi – revelaţie totală – respectiva instanţă, acuzată de toţi că ar fi compusă din „moşi“ care interpretează Constituţia în funcţie de conjuncturile politice, admite ca fondată respectiva sesizare, dublând-o cu o motivaţie şi interpretare impecabilă. Rezumând, Curtea Constituţională apreciază că obligativitatea instituţiilor de stat de a face plăţile prin intermediul cardurilor bancare către salariaţii lor, impusă din Ordonanţa de Urgenţă nr. 149/2007, este neconstituţională, reprezentând o formă de încălcare a dreptului la proprietate. Trei argumente stau în favoarea acestei afirmaţii, şi anume comisioanele percepute, care diminuează efectiv sumele ce ar trebui încasate, reţeaua restrânsă de bancomate care limitează accesul la bani, precum şi plafoanele maximale de retragere impuse de bănci, care, de asemenea, restricţionează posibilitatea oamenilor de a dispune imediat de banii încasaţi ca urmare a activităţii prestate. Curtea Constituţională susţine că această impunere este echivalentă cu o restrângere a drepturilor salariale şi că este foarte grav ca acestea să fie condiţionate de „voinţa unor persoane juridice private“, respectiv băncile.
Decizia Curţii Constitu-ţionale este, desigur, una de principiu, însă, din lecturarea motivaţiei, transpare altă realitate. Şi anume aceea că sistemul bancar este necompetitiv în ceea ce priveşte perceperea comisoanelor de retragere, a plafoanelor maximale impuse, a extinderii reţelelor de bancomate. În aceste condiţii, cu atât mai vinovată a fost hotărârea guvernului Tăriceanu de a face un asemenea cadou nemeritat instituţiilor bancare de la noi. Dacă s-au trezit din partea statului cu o asemenea „pleaşcă“ – pentru a ne exprima la nivelul de erudiţie al ministrului culturii -, este şi normal că efortul acestora de a se eficientiza şi de a veni în întâmpinarea clienţilor s-a diminuat considerabil. Altfel, campanii precum cea demarată de ING România, efectivă nu doar mediatic, ci şi la nivelul produsului, ar fi putut fi extinse la nivelul întregului sistem bancar.
Pe de altă parte, decizia guvernamentală a lăsat loc unui nou loc de corupţie, directorii de instituţii bugetare putându-se juca de-a comisioanele cu agenţii de vânzări ai băncilor care ştiau că dintr-un foc puteau coopta mai mulţi clienţi cu eforturi minime. Cunosc mai multe cazuri de astfel de instituţii de stat, care au agreat o singură bancă, iar salariaţii au fost forţaţi de facto să meargă pe mâna companiei bancare recomandate de şefii lor. Dacă am văzut Curtea Constituţională vorbind despre îngrădirea dreptului constituţional prin această obligativitate de a primi salariul pe card bancar, ce ar mai fi de spus când se mergea pe această variantă a unor zeci şi sute de carduri emise la o singură instituţie bancară, preferată din cine ştie ce considerente de conducerea instituţiei de stat.
Nu ascund faptul că BCR a fost de multe ori beneficiara unor astfel de programe „în masă“. În condiţiile în care banca în cauză nu mai era de stat, această impunere chiar este nejustificată. Reţeaua extinsă de bancomate era desigur un avantaj, luat probabil în calcul de conducerile instituţiilor bugetare. Este un avantaj de care este pe deplin conştient şi managementul BCR, ce a menţinut comisioane ridicate, plafoane maximale de retragere de 3.000 de lei şi dobânzi inexistente la respectivele carduri de debit. Încă o dată, se vede că acolo unde vine un ajutor direct de la stat sau comandă nemijlocită, şi dezinteresul pentru competitivitatea în piaţă este mai ridicat.
Din păcate, cam acesta este cazul pentru sistemul bancar românesc, obişnuit cu furnitura de stat ca în cazul industriei de război (cât de bine au mers împreună cele două sectoare de-a lungul istoriei!), rămas în urmă la competitivitate nu numai în ceea ce priveşte dobânzile, dar şi la nivelul comisioanelor, al spread-urilor valutare, al calităţii personalului etc. Nu mă aştept ca în urma deciziei Curţii Constituţionale să ne confruntăm cu un val de anulări de carduri din partea salariaţilor bugetari. Probabil că se vor găsi soluţii de mijloc. Iar sistemul bancar – paradoxal – ar putea avea de câştigat, de vreme ce va fi nevoit să facă eforturi să se eficientizeze, să se adapteze, prin flexibilitate, unor cerinţe reale din piaţă, câştigându-şi astfel, în mod organic, noi clienţi.
