Azil pentru oamenii străzii
Vă scriu aceste rânduri cu speranţa că măcar de data aceasta se va găsi cineva care să le citească şi, bineînţeles, să le şi publice. Deşi nu este prima dată când trimit astfel de scrisori la diferite publicaţii, se pare că nu
şi-au găsit ecoul cuvenit – Subiect tabu!
Mă numesc Enculescu Mihăiţă-Dumitru şi am 50 de ani. Fac parte din acea categorie a României care nu are un adăpost şi-un loc de muncă. Sau, mai popular spus, sunt un boschetar!
Sunt 19 ani de la Revoluţie, iar, pe timp ce trece, se adânceşte tot mai mult diferenţa dintre clasele sociale. Prea mulţi îmbogăţiţi peste noapte şi prea mulţi aduşi în pragul mizeriei.
România are o populaţie de aproximativ 25 de milioane de oameni, din care circa opt milioane sunt plecaţi peste hotare, la muncă. Scădem din total copiii, elevii, studenţii şi pensionarii, plus aproximativ un milion şi jumătate de persoane fără adăpost (boschetarii). Câţi mai rămân populaţie activă?
De fapt, unde este protecţia socială? Vorba lui nenea Iancu: „Este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire“!
Apropo de protecţia socială! În continuare, voi face o mică comparaţie între modul cum lucrează sistemele de protecţie socială din Franţa şi Anglia. De unde ştiu aceste lucruri? În perioada 1997-2000 am făcut parte dintre românii care cereau azil politic în Franţa (1997) şi Anglia (31.12.1997-15.07.2000).
În Franţa, în toate marile oraşe, există aziluri de noapte. Eu am fost în multe dintre aceste adăposturi (Paris, Lyon, Chambery, Nice). Aici ţi se oferă, de bine, de rău, un adăpost, două mese (una seara şi una dimineaţa), ai posibilitatea să faci un duş (ţi se oferă maşină de bărbierit, săpun, prosoape de unică întrebuinţare) şi, bineînţeles, ai asistenţă medicală gratuită. Cazurile mai deosebite sunt trimise cu ambulanţe SAMU Social la spitale ale Crucii Roşii.
În Anglia am fost preluat de Serviciul Social din prima zi, iar după o lună mi s-au făcut formele pentru a căpăta o cameră într-o casă pentru care Serviciul Social plătea 55 de lire sterline pe săptămână. În intervalul de o lună până mi s-a rezolvat situaţia am fost cazat în diferite adăposturi de noapte organizate de diferite biserici. Singurul inconvenient era că te plimbai cu rucsacul în spinare de la o biserică la alta. Şapte zile, şapte biserici din cartierul în care te aflai erau pregătite să primească aproximativ 50-60 de persoane. În rest, beneficiai de aceleaşi facilităţi ca şi la francezi.
În România ce posibilităţi are omul străzii? Are un adăpost? Nu! Fie iarnă, fie vară, este în stradă. Ce facem? Aplicăm legea nescrisă a selecţiei naturale? Care are norocul să trăiască este norocul lui. Care n-are acest noroc să se ducă dracului! Un boschetar mai puţin. Are omul străzii posibilitatea să-şi facă un duş măcar o dată pe săptămână? Nu! Bineînţeles că nu! Ce-i interesează pe domnii politicieni? Să-şi umfle buzunarele cu bani! Iar pe boschetar pot să-l mănânce şi păduchii, şi râia.
Cât despre asistenţa medicală, ce să mai discutăm! Eu am probleme cu un ulcer mai vechi. Cine are curajul să se ducă la medic? Mi-am prescris medicamentaţia singur. Înghit de o săptămână Malox ca un curcan.
Alt lucru pe care eu nu pot să-l înţeleg: odată cu aderarea României la UE, sunt convins că, din banii daţi de UE, o parte au fost alocaţi şi pentru protecţia socială. Ce s-a făcut şi ce se face cu aceşti bani? Câţi politicieni mai au nevoie de vile la mare sau la munte? Câţi politicieni mai au nevoie de maşini de serviciu Mercedes? Loganul probabil că nu li se asortează la culoarea ciorapilor.
Chiar nu se poate lua măsura înfiinţării unui astfel de azil pentru oamenii străzii la Craiova? Probabil că domnul Antonie Solomon nu poate să ne vadă, de la volanul Fordului pe care-l conduce, cum foim prin toată Craiova. De fapt, nu ne-a văzut dumnealui de la volanul Loganului!
Ar fi binevenit un astfel de azil, în care angajaţii Serviciului de asistenţă socială să se implice în mod direct şi să ia măsurile necesare pentru soluţionarea cazurilor apărute la nivelul Craiovei, precum şi să lupte pentru integrarea noastră în societate. Eu, unul, sunt interesat să primesc asistenţa necesară pentru reintegrarea mea în societate, dat fiind faptul că am şi o vârstă destul de avansată.
Sper că, în sfârşit, aceste rânduri şi-au găsit ecou în sufletele dumneavoastră şi că-mi veţi da o mână de ajutor pentru a soluţiona această problemă la nivelul Craiovei.
Cred că veţi da curs rugăminţii mele de a publica aceste rânduri. Cine ştie? Poate că le va citi cine trebuie şi, în felul acesta, va lua măsurile care se impun. Sper că nu consideraţi şi dumneavoastră acest subiect un subiect tabu.
Haideţi să tăiem împreună nodul gordian!
Enculescu Mihăiţă-Dumitru
