Sunt un oltean – craiovean „ireductibil", sau, trendy spus, oltean forever, chiar dacă de mai bine de un sfert de secol am găsit şi găsesc în suflet rezerve de iubire şi pentru frumosul oraş transilvan Târgu Mureş, unde locuiesc. Între două veniri, scurte întoarceri, de câteva zile, în oraşul naşterii, copilăriei, adolescenţei mele, îmi astâmpăr dorul de Craiova, mai cu telefoane „setate" pe perfectul simplu, pe la vechi prieteni, mai cu „Craiova on line", pe net, mai cu Radio Craiova sau cu zilnica şi „plăcuta zăbavă a cetitului" Gazetei de Sud. Aşa se întâmplă şi azi, 14 februarie. „Deschid" pe net Gazeta, la pagina de cultură, şi, odată cu ea, se deschide, adânc (în)tipărită în suflet, o pagină de amintiri, din „cei mai frumoşi ani"! Casele Glogoveanu! Foarte frumos, estetic vorbind, prezentată această clădire de patrimoniu, dublată de o documentată prezentare a istoricului ei. Ei bine, eu am adăugat cuvintelor frumoase şi datelor istorice şi privirea cu ochii sufletului tânărului, adolescentului anilor ’60 – ’70 ai secolului trecut. Sincer, la acea vreme, nu ştiam „istoria" casei, de aceea am păstrat-o doar într-o istorie afectivă, memorată şi apoi „scrisă" nepieritor „de patrimoniu", în amintiri de suflet. Dacă vreodată voi transcrie din suflet, pe hârtie, amintirile, ele ar putea să se numească „Străzile au amintiri", parafrazând titlul unui memorabil film românesc. Cele mai frumoase capitole ar fi cele evocând strada Madona, cu drumurile mele la Biserica „Madona Dudu", alături de mama, ţinând-o de mână, strada Ioan Maiorescu, drumul drag de acasă la şcoală (actualul Colegiu „Carol I") ori drumul pe Unirii în jos, până la Parc, împreună cu iubiţii mei părinţi, dar, cu siguranţă, un capitol ar fi dedicat „tripticului" Părculeţul „Mihai Bravu", Casele Glogoveanu, Grădina Botanică, aşezate într-un acelaşi spaţiu terestru, dar şi de suflet al amintirilor… Pe-aici m-au purtat paşii, şi acum, amintirile acelor zile, seri, uneori nopţi târzii, de vară, cu arome de tei sau iasomie…
Dar, ochii se opresc pe aceeaşi pagină culturală a Gazetei, pe un titlu care din nou activează o nouă pagină de amintiri! Naţionalul craiovean pune în scenă „Înşir-te, mărgărite", de Victor Eftimiu! În urmă cu mai bine de o jumătate de an, Gazeta… găzduia în numărul din 7 iulie 2008, cu bunăvoinţă şi deschidere spre oltenii de pretutindeni, un material al meu, „La vârsta dragostei". Titlul amintea de un celebru film al vremii (cu Lolita Torres, cântecul ei fiind preluat cu mare succes cu titlul „Pe-aripa vântului", prin 1961, de Margareta Pâslaru şi de Marina Voica), iar conţinutul materialului era o întoarcere în timp, la amintirile aceloraşi „cei mai frumoşi ani" din cel mai frumos oraş din lume, Craiova. Reiau-redau aici, pe scurt, un fragment din aceste amintiri: „Păstrez în suflet, în «fondul principal de amintiri», o întâmplare de acum 45 de ani: prima întâlnire cu teatrul. În impunătoarea clădire a Colegiului Naţional «Carol I» din Craiova fiinţa şi Teatrul Naţional.
La capătul culoarului din aripa principală se afla, pe dreapta, biblioteca şi, în faţă, «zidul» (grilajul) care separa şcoala de teatru. Nu de puţine ori am fost tentat, ca orice copil, curios, să văd ce este dincolo de «zid», să văd cum arată un teatru. Singura soluţie era escaladarea grilajului, dar înălţimea acestuia era invers proporţională cu cea a copilului de-o şchioapă care eram, aşa că am renunţat la trecerea «frauduloasă» a grilajului. Şi a venit acea fascinantă şi de neuitat zi când, împreună cu colegii, însoţiţi de neuitata învăţătoare Gabriela Popescu, am intrat pe… poarta principală a Teatrului Naţional din Craiova, cu ausweiss-ul de rigoare, la preţul jumătate. Aşa a început statornica mea iubire pentru teatru: cu «Înşir-te, mărgărite» de Victor Eftimiu, cu Manu Nedeianu, Ovidiu Rocoş, Fevronia Stănescu. Au urmat «Răzvan şi Vidra», «Apus de soare», «Nota zero la purtare», «Visul unei nopţi de iarnă», «Take, Ianke şi Kadâr» etc.". Ei bine, iată că, după aproape 50 de ani, reînvie poveştile copilăriei mele – poveştile copiilor de azi, „poveştile de ieri, care au bucurat copilăria fiecăruia dintre noi", cum spune inspirata autoare a acestui material şi a celui cu Casele Glogoveanu, Mirela Marinescu. Cu siguranţă, voi programa venirea la Craiova, în acest an, în funcţie de programarea piesei pe scena Naţionalului. Dar, dacă tot veni vorba de teatru şi pentru că scriu aceste rânduri sub semnul amintirilor, în 2009 se împlinesc 40 de ani de când un afiş al vremii consemna în repertoriul stagiunii 1969-1970, la Teatrul Naţional din Craiova, spectacolul de poezie şi muzică „Tudor Gheorghe – Menestrel la curţile dorului". De 40 de ani (la mulţi ani!), Tudor Gheorghe hălăduieşte cu chitara şi cu cobza sa, cu poezia română, populară şi cultă, prin oraşele şi satele României, prin străvechi burguri, cetăţi, city-uri, metropole europene şi nu numai. Dorul şi dragul de ţara lui, datoria faţă de românii lui de-acasă l-au făcut să nu uite niciodată drumul de întoarcere acasă, printre ai lui, şi, mai mult, niciodată n-a uitat, an de an, la 1 Decembrie, drumul care duce la Alba Iulia. Muzicile lui cântând poezia română capătă sonorităţi solemne, de imn. Altfel spus, simbolic, cântecele lui Tudor Gheorghe se ascultă solemn, cu mâna pe inimă, cu suflet şi mentalitate de învingători în competiţiile de spirit, naţionale, europene şi nu numai. Celui ce ne aduce în suflete sărbătoarea şi mândria de a fi români i se cuvin aceste cuvinte şi cele ce urmează, ca un modest exerciţiu de admiraţie şi de preţuire pentru un mare creator de cultură română, cu care avem bucuria şi privilegiul de a fi contemporani. Sigur, aici vorbesc despre menestrelul risipitor de vers şi cântec, dar am convingerea că profesioniştii condeiului vor şti să-l omagieze, ca şi până acum, în paginile Gazetei, şi pe uriaşul actor Tudor Gheorghe, creatorul unor memorabile roluri pe scena Naţionalului craiovean sau pe scene de pe toate meridianele lumii, de la Rio de Janeiro la Tokyo, sau de la Paris la Melbourne. Unul dintre aceste drumuri, să zicem, ar fi Melbourne – Toronto, via… Târgu Mureş şi alte oraşe ale României, din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. În lungul turneu, mai bine de o lună, prin provinciile istorice ale României, Tudor Gheorghe s-a oprit marţi, 10 februarie, la Naţionalul din Târgu Mureş, cu lecţia sa „itinerantă" de limbă română, „Taina cuvintelor". Ştiu, nicăieri în lume versul şi muzicile lui Tudor al nostru nu se ascultă cu mai mare iubire şi respect ca în Oltenia. Aici, în capitală, la Craiova, este publicul amiral, dar nu pot să nu fiu obiectiv, oricât aş fi de suspectat (pe bună dreptate) de patriotism local, şi să nu recunosc o realitate întâmplată la Târgu Mureş, şi anume că mureşenii, cel puţin pentru două ore, se făcură olteni, adică un public (sala plină, 600 de oameni) cald, entuziast, receptiv, isteţ, atent la nuanţe. Ştiu că turneul se încheie firesc, adică… apoteotic, la Craiova, pe 23 februarie, ca un semn şi ca un dar de iubire oltenească, de la un oltean, pentru olteni, în ajun de Dragobete.
Rogu-vă, dragi cititori ai acestor rânduri (cu siguranţă şi părtaşi la „Taină"), să le faceţi loc măcar în gând (aici, în gânduri bune, încap toţi oamenii buni!), în sala arhiplină, şi celor 600 de „olteni" de la Târgu Mureş, iubitori, ca şi Domniile voastre, de Tudor Gheorghe, de poezie română, de cultură română.
Scriu aceste rânduri chiar pe 14 februarie, de Valentine’s Day, dar cu gândul şi sufletul la Dragobete (pupă fete). Sper ca, prin bunăvoinţa oamenilor Gazetei, aceste rânduri să apară în preajma sărbătorii noastre, neaoşe şi identitare, Dragobetele, în semn de iubire nesfârşită pentru Oltenia, pentru Craiova, pentru întreagă „seminţia noastră de olteni"!
Cu drag, de Dragobete, Ion Drăgan
