Ligia, Matei, Emilian şi Elisa. Sunt patru fraţi din Craiova, care îl sărbătoresc astăzi pe Eminescu în felul lor special: printr-o expoziţie de pictură inspirată din lirica marelui poet.
Se sună de ieşire. Înfofoliţi în geci de fâş, de sub care se iţesc, ordonate şi frumos călcate, uniformele de şcoală, se strâng toţi patru în holul liceului. Se îmbrăţişează în grabă cu femeia care îi aşteaptă şi pornesc toţi cinci spre ieşire. În câteva minute, taxiul îi lasă în faţa Casei de Cultură „Traian Demetrescu“. Emoţionaţi, potrivindu-şi stângaci hainele, copiii intră în clădire, făcând ochi mari la toate obiectele din jur. Se simt ciudat. La fel de emoţionaţi ca atunci când, cu inima ticăind nebuneşte, scormonind în minte lecţia abia învăţată, dau lucrare la şcoală. Şi totuşi, sentimentul e parcă mai puternic acum, cu fluturaşi în stomac şi foc pârjolitor în obraji. De data aceasta, nici unul nu mai are 20-30 de colegi cu care să împartă emoţiile. De data aceasta sunt singuri, în faţa celui mai greu examen al lor de până acum: prima expoziţie.
Blând şi încurajator, femeia îi strânge ciorchine lângă ea. Le dă paltonaşele jos, le aranjează hainele, părul, repetând gesturile mecanic pentru a-şi ascunde propriile nelinişti. În cele din urmă, goleşte pe masă conţinutul celor două plase de plastic, purtate cu grijă încă de dimineaţă: 20 de planşe, în acuarelă sau creion, lipite stângaci pe cartoane şi autocolant, fiecare având o semnătură tremurândă în partea de jos: Gîrleanu-Ciobanu Elisa, Emilian, Matei sau Liga. Şi fiecare fiind un gând eminescian aşternut în culoare de mâinile unuia dintre cei patru fraţi – „Crăiasa din poveşti“, „Somnoroase păsărele“, „Lacul“, „Revedere“, „Scrisoarea III“, „De-aş avea“, „Ce te legeni“ – şi stând pe simezele Galeriei Vollard, chiar de ziua marelui poet.
„Aşa cum l-am simţit noi…“
Totul a pornit de la dorinţa fierbinte a părinţilor, Ştefania Gîrleanu-Ciobanu, educatoare, şi Emil, arhitect, de a le dezvolta aptitudinile şi abilităţile copiilor lor. „Ştiam că sunt talentaţi, dar am ştiut, de asemenea, şi că orice talent se încurajază, se cultivă, se educă. Anul trecut, am trecut pe lângă Galeriile Vollard şi m-am gândit că şi copiii mei pot expune aici. Agenda galeriei era deja ocupată pentru 2008, aşa că mi s-a spus să aştept“, povesteşte femeia.
„Apoi, din momentul în care m-au anunţat, în nouă zile totul a fost gata“, spune Ştefania, mama celor patru artişti. „Pe 6 ianuarie, domnul director al Casei de Cultură mi-a spus că îi primeşte în galerie. Dânsul a stabilit tema: lirica eminesciană, expoziţia urmând să aibă vernisajul chiar de ziua poetului, pe 15 ianuarie. Cum le-am spus copiilor, s-au apucat de treabă“, mai spune Ştefania.
Apartamentul familiei Gîrleanu – Ciobanu s-a transformat peste noapte într-un adevărat atelier de pictură. Cum veneau de la şcoală şi îşi terminau lecţiile, copiii se grupau doi câte doi şi luau cu asalt câte o cameră. Întâi au parcurs etapa de documentare. „Am citit toate poeziile care am crezut noi că sunt de vârsta noastră. Apoi ne-am ales câte una pe care să o pictăm… adică să ilustrăm aşa cum vedeam noi mesajul poeziei“, explică Ligia, cea mai mare dintre fraţi. Are 11 ani şi este în clasa a cincea la acelaşi Liceu de Artă „Marin Sorescu“ la care sunt înscrişi şi băieţii Matei şi Emilian. Dragostea pentru desen a descoperit-o încă de la grădiniţă. Ascultând însă sfaturile părinţilor, care credeau în talentele artistice ale copiilor lor şi, în special, în cele muzicale, fetiţa a mers la clasa de pian. Din păcate, situaţia financiară a familiei nu i-a permis să aibă un instrument şi acasă, motiv pentru care s-a făcut simţită la şcoală lipsa exerciţiului. Anul acesta, Ligia a revenit la prima dragoste – culoarea – şi s-a înscris la clasa de desen. Şi tot de dragul culorii îi place să confecţioneze mărgele şi brăţări din biluţe de lemn sau plastic, pe care şi le cumpără singură, din propriile economii. „Şi mărgelele sunt nişte tablouri“, spune fata, arătându-şi mândră colierul de la gât, un joc de culori vii, proaspete, de primăvară aşteptată cu dor. „Trebuie să simţi şi să potriveşti culorile, să le alegi, să găseşti locul fiecăreia. Iar atunci când te îmbraci, să ştii exact cum să le porţi, la fel cum trebuie să ştii unde să aşezi un tablou“, mai spune fata, cu siguranţa unui artist încercat.
Nu erau în program, dar i-a recomandat talentul
Copiii îşi trec în revistă lucrările, îndreptând câte un colţ, netezind cu degetele o lebădă, un lac acoperit de nuferi ori păsărele somnoroase.
„Am pictat exact cum am simţit noi poezia lui Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile“, ia cuvântul Matei, următorul ca vârstă dintre fraţii Gîrleanu-Ciobanu – zece ani, şi cel mai îndrăzneţ şi vorbăreţ dintre toţi. Scoate din plasa de plastic desenul reprezentând un Eminescu băietan cutreierând pădurile şi merge să îl aşeze pe panoul ales chiar de el. Pe lângă pensulă, pe care a deprins-o văzându-şi mereu sora absorbită de jocul culorilor, Matei a moştenit pasiunea tatălui pentru construcţii. „Vreau să mă fac arhitect, ca tata. Am construit deja blocuri şi case, din jucării, iar de Crăciun i-am făcut mamei cadou ieslea din Betleem, confecţionată de mine din carton şi hârtie“, povesteşte băiatul ţanţoş. Cât despre muzică, Matei nu este nici el străin de ea: cântă la vioară din clasa întâi, fiind apreciat de profesorii săi ca un adevărat talent.
Mai mărunţel şi parcă un pic pierdut în uniforma severă, Emilian ţintuieşte cu privirea verde desenul în creion: câţiva copaci în care dormitează zeci de păsărele, somnoroase, desigur. „La marginea pădurii am făcut şi un lac, cu o cascadă… Aşa mi-a plăcut mie, e mai frumos peisajul“, îşi agită puştiul degetele pătate de cerneală peste lucrarea pe care a ales să nu o mai coloreze.
„Eu nu trebuia să particip la expoziţie, că eram prea mic“, completează, „dar mama m-a lăsat să desenez. Domnului director i-au plăcut planşele mele şi mi-a dat voie să particip şi eu“, explică băieţelul din clasa întâi, fericit că, alături de pian, instrumentul căruia doar de câteva luni încearcă să-i desluşească tainele, şi-a mai descoperit o pasiune, pictura.
În aceste condiţii, desigur că nu putea lipsi din formaţia de artişti mezina familiei, Elisa. Are doar şapte anişori, este încă la grădiniţă, la grupa pregătitoare, dar dă semne serioase de viitor talent. „Desenează de la cinci ani“, povesteşte Ştefania, îmbrăţişând-o cu drag. „A început cu pixul şi creionul pe pereţii apartamentului. Acum a intrat într-o etapă mai liniştită, acuarele pe hârtie“, râde mama, aşezându-i lucrarea, „Lacul“, la loc de cinste în expoziţie.
Cu emoţiile parcă mai potolite, copiii îşi aranjează tablourile în sala de expoziţii. Până la vernisaj, când îşi vor prezenta tablourile în faţa colegilor, a prietenilor, a rudelor, neliniştea va dispărea cu totul. Şi vor fi pregătiţi pentru toate expoziţiile şi poate concertele pe care le vor susţine în anii care vor urma.
