24 ianuarie

Împlinirea a 149 de ani de la Unirea Principatelor Române în 1859, prin alegerea unui singur domnitor în persoana colonelului de cavalerie Alexandru Ioan Cuza, se poate constitui ca un pretext de adânci reflecţii pentru timpul scufundat în milenii cu mult în urmă şi, de ce nu, pentru cel contemporan, bântuit de atâtea furtuni şi fantome ale unor vremuri revolute.

Trecutul, aşa cum a fost, de glorie şi incertitudine, reprezintă pentru poporul nostru o suită de imagini netocite, în care se prefigurează o incendiară duioşie de aduceri aminte, care au ca suport meterezele fascinante ale istoriei române!

Iată de ce Unirea, ca fenomen politico-social, este o prefaţă a destinului unui popor în istorie, şi trecutul depănat în fuiorul timpului confirmă Miracolul.

Neamul tracilor, străbunii noştri, prezenţi în câteva milenii, stăpâneau în epoca lor de glorie întregul cuprins al teritoriului dintre: Vistula, Panonia, Marea Adriatică, Marea Egee, Marea Neagră până dincolo de Urali, fiind, după indieni, cel mai mare popor al lumii antice.

Neînţelegerile interne şi îndeosebi ameninţările din afară, dinspre răsărit, au destrămat rând pe rând unitatea statală, periclitând existenţa pentru viitor.

Instinctul etnic al tracilor nemuritori, cum i-a numit Herodot, concretizat în grai, datini, credinţe, conştiinţa de stăpâni ai vetrei strămoşeşti, a fărâmiţat, asemeni unei picături de apă, stânca de granit a marelui imperiu.

Sclipiri, când era prea târziu, fără dimensiuni spaţiale, sub Burebista şi Decebal, n-au oprit anihilarea acestui destin necruţător, care constituia Unirea.

Un rege trac, probabil mai însemnat decât ceilalţi, a convocat regii vasali la un consiliu având drept scop înlăturarea „discordiei“ ce ameninţa marele imperiu. După un ospăţ festiv, udat cu vinuri alese, mai-marele rege le-a oferit un spectacol distractiv, unic în felul său, cum mai târziu ofereau şi împăraţii romani în mare circ de la Roma, Colosseum.

În faţa invitaţilor, din cuşti dinainte pregătite, s-a dat drumul unei adevărate haite de câini care, eliberaţi şi furioşi, sub privirile încremenite, încing între ei o luptă sângeroasă! Când lupta era mai aprigă, marele rege trac, la un anume semnal, dădu drumul în taină unui lup fioros, pe care, văzându-l, câinii uimiţi părăsesc instinctiv lupta dintre ei şi se aruncă solidari, cu o furie de nedescris, asupra vrăjmaşului comun.

Când până la urmă lupul era sfâşiat, marele rege s-a adresat invitaţilor, spunându-le că înaintea marilor primejdii se unesc până la urmă şi fiarele! Oare, ca oameni, unirea noastră nu este posibilă?

Regii vasali au înţeles „tâlcul“, dar… nu au urmat pilda. Tot astfel, mult mai târziu, au procedat împăraţii şi legiunile romane când au avut vestiţi generali, care au fost de neînvins, impunând mult vestita lor „PAX ROMANA!“ Nesocotind miracolul unirii, au fost surprinşi dezbinaţi (divide et impera!) de năvălirile popoarelor barbare venite din răsărit, iar Eterna Roma a înscris în istorie anul căderii sale 476 e.n., iar Constantinopolul a mai rezistat 1.000 de ani.

Scurgându-se aproape un mileniu de la cucerirea Daciei de către romani, osânda despărţirii străbunilor noştri a reînviat în jurul coloanei vertebrale a Carpaţilor şi Apusenilor, apărând treptat voievodatele, mai întâi în Transilvania, apoi în Ţara Românească şi în Moldova.

Satul, pitit pe văile munţilor şi la margine de codrii seculari, a fost izvorul care a mobilizat energiile adormite, făcând faţă cu vitejie năvălitorilor sau marilor puteri organizate, cum spunea Eminescu: „Cum veniră, se făcută toţi o apă şi-un pământ“. Cu o logică şi o informare de excepţie, Miron Costin ne vesteşte că: „Locul acesta, doar unde este acum Moldova-muntenească este drept DACIA, cum şi Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului“, „existenţa lor în timp fiind cu multe veacuri înainte de Hristos“.

Mai mult, eruditul cronicar Grigore Ureche statorniceşte întinderea în spaţiu pe urmele vechilor traci.

Lucian Blaga afirma că: „Poporul nostru se trage de la brazdă“, că „Veşnicia s-a născut la sate, deoarece ţăranul român a fost păstrătorul de totdeauna al instinctului de conservare prin: grai, credinţă şi datină românească, germinând scânteia din care mai târziu s-a născut UNIREA“.

Ca un meteor apare Mihai Viteazul, cu Unirea de la Alba Iulia, în nemuritorul an 1600.

Cântecul, un cântec anume, a declanşat în istoria noastră şi a Europei focul care a aprins revoluţia popoarelor.

Revoluţia franceză a fost electrizată de nemuritoarea Marseilleză, marşul lui Radetzky a oprit din valsurile vieneze Imperiul austriac în 1848, iar „Deşteaptă-te, române!“ al lui Andrei Mureşan a purtat revoluţia lui Avram Iancu de la 1848.

Dincoace de munţi, Hora Unirii a marelui bard de la Mirceşti – Vasile Alecsandri – a deşteptat pe cei care de veacuri visau „UNIREA“ şi, în ritmul ei fascinant, s-a produs alegerea ca Domn al Principatelor Române la 5/24 ianuarie 1859 a colonelului de Cavalerie Alexandru Ioan Cuza.

La 5 ianuarie, Adunarea Electivă din Moldova, în unanimitate de voturi, 48 la număr, l-a ales ca Domn al Moldovei.

Îndată după proclamarea rezultatului, care a avut loc în uralele şi aplauzele deputaţilor şi ale publicului din tribune, nou-alesul pronunţă jurământul cerut de lege, spunând: „Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi conştiincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii să-mi fie întru ajutor!“

După aceea, Kogălniceanu rosti un impresionant cuvânt: „Prin înălţarea Ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a înălţat însăşi naţionalitatea română. Alegându-te pe Tine Domn, am voit să arătăm lumii ceea ce ţara doreşte: la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia. Nu uita că dacă 48 de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Porţi un frumos nume, numele lui Alexandru cel Bun, să trăieşti dar mulţi ani, ca şi dânsul, să domneşti ca şi dânsul!“

Alegerea lui Cuza fu primită cu mare bucurie pretutindeni, nu numai în Moldova, ci şi în Ţara Românească şi în Transilvania.

De la Bucureşti sosiră două telegrame: una din partea Comitetului Electoral, trimisă chiar de ziua alegerii, alta, a doua zi, de la C.A. Rosetti (în numele presei celei libere).

Dincolo de munţi „Gazeta Transilvaniei“ prezintă în mod elogios pe Cuza.

La câteva zile după alegerea sa ca Domn al Moldovei, între 8 şi 12 ianuarie stil vechi (24 ianuarie stil nou), a fost propus ca Domn al Munteniei tot colonelul Alexandru Ioan Cuza. Propunerea întruni adeziunea unanimă, toate cele 64 de buletine de vot purtând numele lui Alexandru Ioan Cuza.

La telegrama care îi anunţa alegerea, Cuza răspunde tot telegrafic: „Mulţumesc Adunării Elective pentru votul său unanim de încredere şi declar că primesc cu mândrie şi recunoştinţă de a fi Domn al Ţării Româneşti, precum sunt şi Domn al Moldovei“.

Caimacanii turci din cele două provincii au protestat la Poartă, fiind înlocuiţi şi au cerut să intervină chiar cu forţe împotriva celor două Principate, numai că protestul nu a avut urmările dorite.

Turcii s-au mulţumit să le expedieze înştiinţarea ca să rămână la posturile lor, ceea ce, practic, era imposibil, constituind doar o satisfacţie platonică, şi s-au ferit să trimită trupe.

Astfel, prin alegerea simultană în cele două provincii a colonelului Alexandru Ioan Cuza s-a realizat visul mult dorit, „UNIREA PRINCIPATELOR LA 24 IANUARIE 1859“.

Domnitorul Unirii, ca realizator al secularizării averilor mănăstireşti, al împroprietăririi ţăranilor, al organizării armatei naţionale, al universităţilor din Iaşi şi Bucureşti şi al altor şcoli superioare, cât şi al altor reforme, se înscrie sub cupola istoriei ca apostolul Unirii noastre.