Andrei Codrescu, ultimul scriitor de referinta din diaspora

Autori


Andrei Codrescu, poate cel mai important scriitor american de origine româna, si-a lansat ieri, dupa 40 de ani, cartea de debut in poezie, „Instrumentul negru“, in Sala Oglinzilor a Muzeului de Arta din Craiova. Volumul are aproape 120 de pagini si a aparut in Editura „Scrisul Românesc“. In realitate, a fost o dubla lansare, intrucit a participat inclusiv scriitoarea Carmen Firan, autoarea volumului de proza „Caloriferistul si nevasta hermeneutului“, editat de „Polirom“.

Cartea lui Andrei Codrescu a fost prezentata de Florea Firan – directorul editurii „Scrisul Românesc“, Nicolae Panea – prorector al Universitatii din Craiova, Constantin M. Popa – critic si istoric literar si Mihai Ene – redactor la aceeasi editura.

Andrei Codrescu este poet, nuvelist, eseist, dramaturg, scenarist, producator, redactor la postul national de radio al Statelor Unite etc. A publicat aproximativ 40 de carti si este citit de citeva milioane de oameni. A „imprumutat“ rapid temperamentul flegmatic al americanilor, este spontan, inteligent si suporta cu greu laudele.

Istoria instrumentului negru

Intr-o „epopee“ condensata, Andrei Codrescu ne lamureste cum a aparut volumul sau de debut in româneste, in tara de bastina, dupa un ocol american de aproape jumatate de secol.

„Majoritatea acestor poezii au fost scrise in anii 1965 -1968, dupa ce am plecat din România. O mina din ele au fost schitate in carnetul meu din Sibiu. Acel carnet ca si primele mele poezii sint pierdute. Am inceput timpuriu, ca multi poeti români, pe la virsta frageda de 16 ani. In 1963-1964 am debutat la «Steaua» din Cluj, dupa care am publicat la «Luceafarul» si la «Gazeta literara» sub numele de Andrei Steiu. Inainte de plecare, in martie 1965, aveam deja gata un volumas pe care l-am prezentat lui Nicolae Manolescu (incurajat de mama lui, profesoara mea de franceza la Liceul „Gheorghe Lazar“ din Sibiu) si lui Nichita Stanescu. Ambii au fost calzi si bine dispusi catre versurile mele si aveau si sfaturi pentru viitor. Cind i-am spus lui Nichita ca plec din România si intentionez sa devin geniu român pe limba franceza in traditia bine stabilita, el mi-a facut o predica scurta pe tema limbii engleze care, credea el, era limba viitorului, mult mai folositoare unui poet decit franceza. Dupa plecare, sfatul lui Nichita s-a dovedit profetic pentru mine, desi, sigur, n-am decis eu desfasurarea viitorului imediat.

Am emigrat in America, unde mama avea logodnic. Am petrecut sase luni in Italia (la Napoli si Roma) pina am obtinut viza pentru SUA, sase luni in care am scris furios, cu mare intensitate, pe româneste. Inima-mi era rupta pentru ca m-am despartit de Aurelia, dragostea mea adolescentina, separat de limba româna vorbita, in care totul sclipea cu poezie, si departe de Sibiul plin de copilaria si inspiratia mea. In Roma am scris un ciclu lung numit „Din fluviul Aurelia“, despre o trista lume subterana, unde s-au refugiat femeile, lasind barbatii pe suprafata inghetata a unui pamint singeros si nemilos. In Roma am auzit si vocea Parfenie, o fiinta din interiorul meu, care lamenta cu un stravechi accent autohton ceva pierdut inca din inceputurile spetei sale. Citeva din aceste poezii au fost publicate in revistele românesti din exil: «Limite» (scoasa la Paris de Virgil Ierunca), «Revista Fundatiilor Regale», «Destin» si «Mele» (revista lui Stefan Baciu din Honolulu). Am trimis citeva poezii si in tara, lui Miron Radu Paraschivescu, care mi-a raspuns entuziasmat si a publicat un mic grupaj in revista la care lucra, «Contemporanul». Eu nu le-am vazut, dar am initiat pornind de aici o corespondenta cu M.R. Paraschivescu, care a tinut trei sau patru ani. (Scrisorile erau destul de rare, trimise din strainatate, cind el avea sansa sa calatoreasca).

Am scris poezii românesti si la New York, folosind pentru prima oara numele Andrei Codrescu, dar aceste poezii au ramas in manuscris. Incepusem sa ma orientez in limba engleza si eram prins in val-virtejul vietii americane: nu mai aveam timp sa ma ocup de soarta poeziilor mele românesti. Filonul meu poetic românesc nu s-a stins abrupt in anul 1968, cind am inceput sa scriu in engleza. In engleza, primele mele poezii sunau româneste, si, ironic, primele poezii semnate Andrei Codrescu au aparut in engleza in reviste americane. In 1973, cind traiam in California, i-am trimis toate poeziile mele românesti din anii 1965 – 1968 lui Stefan Baciu, in Honolulu, care mi-a scris cu generozitatea si caldura caracteristice sa le alegem pe cele mai bune pentru o carte pe care s-o scoata la Editura «Mele». L-am rugat sa selectioneze el ce credea mai bun. Manuscrisul selectionat de Baciu este acest «Instrumentul negru», cu prefata lui generoasa. Din motive pe care nu mi le amintesc, cartea nu a aparut la «Mele» si a zacut de atunci prin numeroase cutii de carton in care poeziile mele au voiajat din California in Franta, din Baltimore la New York, din New York la New Orleans. Le-am regasit in cursul unei actiuni arhivistice organizate cu intentia de a elibera un pic de spatiu in casa. (Lupta cu turnurile de carti si manuscrise in care sint scriitorii ziditi ar fi ciclu epic la mine.) Recitind aceste poezii am fost profund emotionat: trecusera 40 de ani, dar ele erau inca proaspete si pline de o viata care nu facea compromisuri poetice. In orice caz, asa le vedeam eu. I-am trimis manuscrisul lui Carmen Firan sa vad daca nu eram cumva numai nostalgic. Carmen a confirmat instantaneu ca poeziile erau vii. Asa se desfasoara ironiile vietii: volumul meu de debut in româneste apare in România dupa un ocol american de aproape jumatate de secol. Stie muza cum sa se amuze!“

Ochiul cauta cu precizie neglijenta fiintarii

Cartea de poezii scrise in limba româna cu care debuteaza scriitorul Andrei Codrescu, „Instrumentul negru“, anunta universul liric al poetului, uneori frondeor, aidoma lui Miron Radu Paraschivescu. Nu intimplator s-a atasat de acesta. Textele sale fac dovada lipsei de prejudecati sub aspect estetic, evitind cu tandrete si cinism conservarea traditionalismului. Oarecum, succesiunea formelor il apropie cind de Whitman, cind de Ungaretti, insa, permanent egal cu sine ca atitudine. Andrei Codrescu protesteaza cu eleganta impotriva rutinei, versul sau liber neinsemnind dezicere de la ordine. „Instrumentul negru“ poate fi si un fel de arma cu ochi in loc de luneta, cautind cu precizie neglijenta fiintarii. Libertatea versului este atit de vasta incit are puterea de a-si alege lanturile pe teritoriul prozei poetice. „Instrumentul negru“ cinta dupa o partitura de o originalitate agresiva, in care criticului literar ii este foarte greu sa descopere nuantele, dar, mai ales, unde este situat acel climax. Se cinta germinatia universala, cu substitutele ei: maternitatea, rodirea vegetala. Fara indoiala, ca in versurile care urmeaza a fi citate, totul este ingenuu, aparent elementar, pur si fantastic.

„Instrumentul negru“

in tara Maria, pe fluviu Maria, vintul arunca semintele

plantei Maria, semintele animalelor Maria de-a lungul si

de-a latul ca apa sa bata in maluri Maria, sa bata in

ferestre Maria, instrumentul negru Maria, in urma trecerii


sale

prin pasul Maria

Maria Aria Ia Va Mia Ia Na Ri

Varimia Va Ira ri ama va mi

vanirima va i a ni me a

ivia ari u eavi

e a na e

i

 

 

Din punct de vedere literar, Maria nu este altceva decit un alter ego al poetului, de care nu se dezice: „Maria Parfenie nu a vrut sa fie inventata de mine. / Dar am avut nevoie de ea si ea a avut mila de mine. / M-am prefacut femeie dintr-o necesitate politica. / Omul care am fost nu a reusit sa schimbe lumea. / Femeia care am devenit a fost o lume in ea insasi“.

In creatia sa, cel putin in aceasta carte, Andrei Codrescu supune atentiei o problema fara rezolvare, prelungita la nesfirsit de o curiozitate dominata si stapinita de temeri si obsesii „incerte“.

In poezia sa se intilnesc aproape toate curentele literare, dar se intilnesc fericit si curajos. Chiar poetul recunoaste si se amuza in acelasi timp: „M-am speriat de baiatul care a scris poeziile astea. Era un fel de terorist“. Poezia „De angelus“ e o certitudine: „Unei primaveri improvizate i-au dat numele de carcera / si au facut o piine mare in cenusa citorva republici / pe mine m-au facut bat de steag in timp ce ei / umpleau buteliile cu preoti si-si faceau cheile in dublu. / La pagina 94 au incetat orice activitate electorala / si mi-au facut cadou o frumoasa piele de sarpe pe care era scris: /«omul viitorului – ultima dictatura!»“

Se stie ca mediul intelectualitatii germane din Ardeal, Banat si Nordul Moldovei a contribuit substantial ca scriitorii si artistii sa descopere expresionismul, care persista in poezia din acest volum. Uneori, suprarealismul este la el acasa. Nu lipsesc nici accentele de avangarda si caligrama deloc intimplatoare. Cred ca poetul si-a intrebat sinele daca este capabil sa concureze imaginatia naturii sau a realitatii insasi. Dupa care, a trecut la asaltul spiritual pe mai multe fronturi: „orbii stationeaza / stau si masinile / stau femeile stau pietele stau boii / / cade piatra si-mpinge din statui / afara in strada eroii“



Comenteaza acum

Alte stiri

Sumarul ediției de sâmbătă, 16 aprilie 2005

Top