Fetita ma priveste minute in sir fara sa clipeasca. Are cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata. Nu vorbeste foarte mult. Dar ma priveste atit de intens incit cuvintele sint de prisos. I-a placut la spital. Au fost alintati, au primit bunataturi. Acasa ii asteapta mamaie. E batrina si nu mai vede aproape deloc. Dar ii iubeste. Si sta mereu intre ei si „tati“, chiar daca stie ca va minca si portia de bataie destinata copiilor. Astazi vine o matusa sa ii ia acasa. „Vacanta“ s-a sfirsit. A fost bine la spital. Dar acum trebuie sa se intoarca la Bulzesti. In iadul de acasa.
Daniela si Marian Buturoaga au fost internati in Clinica de Pediatrie a Spitalului nr.2 Filantropia in urma cu o saptamina. Fetita de sase ani avea temperatura si o infectie in git. Marian a venit ca insotitor, frate mai mare si protector al surioarei – jumatate din el si ca virsta, si ca statura.
Pustiul e dezghetat si „limbut“. In ultima zi de spitalizare isi luase surioara de mina si o plimba prin curtea spitalului, toropiti de soare. Sa nu se plictiseasca, schimba o vorba, pe banca de linga poarta spitalului, cu una dintre angajatele spitalului, care nu ii scapase din ochi de cind iesisera in curte.
„Mamaie e oarba. Are 85 de ani. Abia mai vede cu un ochi. Din pensia ei ne da si noua. Avem si ajutor de la primarie, dar il ia tata si-l bea. Ii mai da si lu’ mamaie din bani, da’ dup-aia ii cere inapoi si o bate daca nu ii da. Ne bate si pe noi, da’ mamaie ne ia partea“. Pustiul se opreste din povestit si mai arunca o privire spre poarta, sa vada daca nu a venit matusa sa-i ia acasa.
Fetita il asculta cu atentie. Are ochii atit de mari si de rotunzi incit ai impresia ca este mereu mirata si speriata in acelasi timp. Dar cind zimbeste si isi lasa genele lungi si intoarse peste privire, are aura unei icoane desprinse din perete. „Ne-au dat banane si biscuiti“, ingina copila fara sa clipeasca. Marian ii ia mina, cu un aer protector, si continua sa povesteasca despre „acasa“ fara sa bage in seama cuvintele ei timide.
La spital au cunoscut rasfatul
„Mama a murit de ciroza. Asta mica a ramas de doua luni de la ea de la tita. Eu mi-o aduc aminte. Ea nu ne batea. O cheama Rodica pe mama mea“.
„O chema“, il corecteaza angajata spitalului, trezindu-l din amintiri. In poarta, fata matusii vesteste sfirsitul „vacantei“ de la spital. „Marine, luasi banii?“, il intreaba femeia in halat alb pe baiat. Marian isi pipaie ciorapul doldora de bancnotele primite de la cadrele medicale, care au facut cheta pentru fratii Buturoaga.
„Macar atit sa facem pentru ei. Le-am dat fiecare cit am putut. I-am spalat, le-am adus si hainute. Dimineata toate asistentele veneau cu cite ceva de acasa pentru ei: un corn, o banana… Saracii, se intorc iar la nebunia aia de acasa. N-au ce sa faca. Batrina e prea in virsta sa-i tina piept lui fiu-su, sa nu-i mai bata. Si in plasament mi-au spus copiii ca au mai fost. Dar nu le-a placut pentru ca erau departe de mamaie“.
Marian isi ia surioara de mina si se ridica de pe banca, sa-si faca bagajele. Zilele bune s-au terminat. Se intorc la Plesoi, la mamaie. Si la „tati“…
