La citiva kilometri de satul Ionele, care apartine comunei Urzicuta, in mijlocul cimpului si in vremuri de care nu-si mai aminteste nimeni, a aparut o balta in care apa si namolul aveau si au proprietati terapeutice. Mult timp, taranii din satele vecine veneau la balta cind incepea sa-i doara ceva si se ungeau cu namolul de pe fundul baltii, despre care medicii dispensarelor dimprejur ziceau ca are un continut foarte bogat de iod. Dupa citeva bai de namol, unora le trecea durerea, iar norocosii povesteau cui ii asculta ca si-au gasit leacul la Ionele. In anii ’70, satul Ionele devenise un fel de Maglavit al reumaticilor catre care se indreptau saracii epocii trecute. Atunci, cooperatia din comuna a prins din zbor mirosul afacerii si pe malul baltii a inceput sa ridice casute de lemn pentru cazare si un restaurant fara pretentii, cu doua feluri de ciorba: una de trei lei portia, pentru persoanele cu ceva stare si alta de un leu jumate, pentru tot poporul.
De pe culmea gloriei comunale, direct in haznaua democratiei
Pentru ca se dusese vestea namolului de la Ionele, pe linga care cel de la Eforie palea pentru ca era prea departe si prea scump, lumea se ingramadea sa-si ia portia de sanatate din balta dintre porumbii CAP-ului. Vara, trenul Craiova-Calafat aproape se golea in gara Urzicuta, iar oficialii timpului au fost nevoiti sa puna autobuze care sa duca si sa aduca lumea de la gara la balta. Unii chiar isi aduceau corturi pe care le instalau pe malul baltii sa fie dimineata primii la naroit. Cum aparea soarele, mandatarii din Birca si din comuna veneau cu bidoanele de inghetata bagate in gheata din hirdau, deshamau caii de la caruta trasa sub un corcodus de la marginea baltii si-si momeau clientii cu inghetata pusa in cornet cu ligura de aluminiu, jurindu-se unuia mai silos ca pentru ciorba de acasa folosesc alta lingura. Taranii care dupa secerat faceau naveta la balta cu caruta trasa de vaca stateau deoparte si nu se amestecau cu orasenii cazati la casute, tolaniti in sezlonguri si aparati de soare sub umbrela neagra de ploaie. Doar pe malul baltii, despartita in doua pe criterii de sex, de un gard de uluci, reumatismele nu mai tineau cont de faptul ca proveneau de la igrasia blocului sau de la taiatul cocenilor pe roua si bruma. Cit statea lumea pe balta pe terasa circiumii numite restaurant sau in camaruta din dos, militienii se racoreau cu bere pusa la gheata, adusa direct din ghetaria CAP-ului. Anii treceau si lumea-si vedea de treburi. Clientii bailor de la Ionele incepusera sa fie aceiasi, pe principiu ca boala nu trece daca nu te ungi cu namol trei ani la rind. Cind era cald, balta seca, dar imediat intrau in functiune tevile de irigat, care erau montate la cel mai apropiat hidrant si in doua ore iar se umplea balta cu apa, iar oamenii se ungeau cu namol! Dupa 1990, lucrurile s-au schimbat. Lumea, chiar si cei cu reumatism, a inceput sa fie preocupata de revolutie si de cuceririle ei, care in mare s-au redus la privitul la televizor. Balta a ramas fara clienti si, daca tot s-a dat drumul la democratie, fiecare si-a completat scindurile cazute de la garduri cu altele provenite din casute sau din peretii restaurantului. Au completat atit de repede lipsurile de prin curti incit in nici doi ani din statiunea de la Ionele n-au ramas decit doua WC-uri care n-au putut fi furate pentru ca erau turnate in ciment.
Dupa 14 ani
Dupa 14 ani de democratie, lumea a uitat de baile de la Ionele si de proprietatile terapeutice ale namolului dintre porumbi. Balta a secat si a crapat pamintul, drumul care ducea in vechea statiune s-a acoperit de iarba, iar oamenii isi tirasc picioarele de la umbra la soare. Cei care mai stiu despre namolul de la Ionele vin de acasa la balta, desprind bulgari de pamint crapat de pe fundul baltii, ii duc acasa si pun apa peste ei pina se transforma totul intr-un namol alifios. Il intind cu grija peste partile dureroase si-l lasa sa se usuce la soare. Degeaba! Balta avea leacul ei magic!
