„Imi urasc mama! As vrea sa sufere si ea macar cit am suferit eu din cauza ei!“. Rosteste cuvintele fara sa clipeasca, privind in gol, ca si cum si-ar privi adincul sufletului. Nu o sperie gravitatea lucrurilor pe care le spune. O sperie doar ca ura pe care o simte pentru propriul parinte ar putea sa o distruga si sa o lase pustiita. Asa ca a venit la ziar. Sa-si spuna povestea, sa-si verse amarul, sa scape de povara raului care ii macina sufletul.
„Sintem patru surori. Mama ne-a parasit de cind eram eu in clasa a IV-a. Pe cea mai mare dintre noi au infiat-o bunicii. Celelalte am ramas la tata. N-am stiut niciodata unde a plecat mama. Dupa un an s-a intors. A luat-o pe sora noastra cea mica si a disparut iar fara sa spuna nimic“.
Cind avea 12 ani, Camelia a plecat de acasa. Chiar daca tatalui ei ii pasa mai mult de soarta copiilor decit ii pasase Stefaniei – mama fetelor, grija cresterii celor trei micute era prea mult pentru el. Urmarita de indiferenta mamei si avind in fata neputinta tatalui, Camelia a ales sa plece. Nu stia unde, dar spera ca undeva va gasi pe cineva care sa o mingiie, sa o protejeze si sa-i ofere copilaria fericita si lipsita de griji dupa care tinjea. A ajuns in Centrul de Minori din Craiova – pe atunci singura institutie care se ocupa de copiii nimanui. A fost transferata apoi la „Casa de Fete“, unde si-a adus si sora mijlocie.
Si-a primit copilul acasa „din mila“
„Cit am stat in centru, mama a venit sa ne vada o singura data. Auzise de la nu stiu cine ca sintem acolo si a venit din curiozitate. Doar atit, o singura data. In clasa a VIII-a, dupa ce am luat la liceu, m-am transferat la camin. Sora mea a ramas in continuare in centrul de plasament, unde se afla si in prezent. In clasa a XI-a m-am angajat la fabrica de vata medicinala, fara sa le spun celor de acolo ca sint inca la liceu. Lucram o saptamina tura de noapte, o saptamina tura de zi. Dupa aproape un an a trebuit sa plec, pentru ca mi-au cerut actele si o diploma“, povesteste fata.
Camelia Rita are acum 21 de ani. A terminat liceul de doi ani si un timp a stat cu chirie, schimbind mai multe locuri de munca pentru a se putea intretine.
„Acum citeva luni am ramas pe drumuri. N-am mai gasit de lucru si n-am mai avut cu ce sa platesc nici chiria. M-am dus la maica-mea. Stiam unde sta, chiar daca n-o mai vazusem de mai multi ani. Locuia numai cu concubinul, pentru ca sora mea cea mica se casatorise si plecase la Bechet. M-a primit citeva luni. Acum citeva zile m-a dat afara, insa. Mi-a spus sa-mi caut serviciu, pentru ca, atita timp cit stau la ea in casa, trebuie sa-i aduc bani. Ca ea nu lucreaza sa stau eu pe banii ei si ca m-a lasat la ea doar asa, din mila, nu pentru ca as fi copilul ei. Mi-a zis ca singura ei fata s-a casatorit si ca nu mai are alt copil, ca nu sint decit o haimana care ii face probleme. Mi-a spus multe vorbe urite pe care mi-e jena sa le redau. Numai adevaratul motiv pentru care m-a gonit nu mi l-a spus“.
„O urasc din tot sufletul!“
Camelia si-ar fi dorit sa gaseasca atunci cuvinte care sa o raneasca pe mama ei. Sa-i arunce in fata toata ura si tot dispretul pe care le nutreste pentru ea. „Poate odata, cind o sa ne intilnim pe strada… O urasc din tot sufletul! Din tot sufletul… As vrea sa sufere la fel de mult cum am suferit eu si surorile mele pentru ca ne-a parasit. As vrea sa se chinuiasca asa cum ne-am chinuit noi in centrul de plasament. As vrea sa nu fi avut mama, sa n-o fi cunoscut niciodata! Poate ca mi-ar fi fost mai bine“.
Camelia s-a mutat momentan la o prietena. Nu stie ce va face pe viitor, dar spera ca va gasi repede un loc de munca si isi va rezolva problemele finaciare. Stie insa ca sufletul nu i se va vindeca niciodata.
